Mici nedumeriri pentru o minte odihnită

...pentru că îmi doresc să înţeleg limba română, pentru că ador romgleza and I feel like uou! (încondeiat, că-i de sezon) când o vorbesc.
Şi pentru că, dincolo de toate, încă mai caut o fărâmă de logică în viaţa noastră de zi cu zi.

Fără alte introduceri, să-i dăm drumul!

1. Ca să fii actor, urmezi actoria; dar ca să fii actriţă ce urmezi? Actriţăria?

2. Tennisman-ul (tenismen-ul, românizat) este un bărbat care joacă tenis (din eng. "man" = "bărbat"). Conform acestei logici, corespondentul feminin ar fi "tenniswoman", adică "femeie care joacă tenis". Până aici, toate bune şi frumoase...numai că la noi s-a inventat termenul "tenismenă"...adică o femeie (bărbată?) care joacă tenis? Să înţeleg că tenisul este pe sistem "Fii bărbată, Zoe"? Caragiale = 1; Limba română = 0. URA!

3. Ce înseamnă să fii trist pe tine şi nu pe altcineva? Recent am auzit o personalitate a ţării, declarând la o emisiune de succes: "Nu sunt tristă pe cutăreasca, sunt tristă pe mine". Şi mi-a stat mintea-n loc: "Ce zici, ce-ai făcut pe tine?"
4. Se dă această reclamă la pastă de dinţi:



(Reclamă Lacalut White & Repair)

"Colegii mei au sesizat. Dentistul meu m-a complimentat. Până şi soţul meu a observat...că dintii mei sunt neschimbaţi, dar mai albi."

Întrebarea de 100 de puncte: Dantura nu se schimbă schimbându-se, sau se schimbă neschimbându-se?
Cum sunt dinţii neschimbaţi, dar mai albi? Albirea nu se pune ca o schimbare?
Pentru că dacă dentiţia e neschimbată, de ce aş mai folosi acea pastă de dinţi, din moment ce e fix la fel şi cu ea şi fără ea? Iar dacă, totuşi, dinţii suferă schimbări, cum rămân neschimbaţi?

5. Acum ceva timp, studiile sociologice au arătat ceea ce bărbaţii ştiau de mult: agăţi domniţe mult mai uşor dacă eşti la volanul unei maşini scumpe. Varianta scurtă, să nu o mai dăm după vişin: cu cât ai mai mulţi bani, cu atât eşti mai dorit. Simplu.
Ceea ce mă nedumireşte pe mine este altceva: regula este valabilă doar pentru maşini, sau pentru orice ar putea semnaliza bunăstarea financiară? Dacă nu am o pasiune pentru bolizi, însă îmi iau bicicletă de 10 000 de euro, cuceresc mai uşor? Se vede că-s plin de bani...nu-mi iau biclă la mâna a treia, de 50 de lei - ca săracii...îmi permit d-aia foarte scumpă,  de bogat. Sau, îmi iau mănuşi de 1000 de euro, de la D&G, nu d-alea de 5 lei, însăilate de sclavi, pe vapor. Sau dacă-mi cumpăr chiloţi de la Calvin Klein, cea mai de lux marcă de pe planetă... se pune? Bine, în cazul acesta ar trebui să merg fără pantaloni pe stradă, ca să se vadă de la o poştă ce port... ori să scot, cumva, eticheta pe afară - ca să-mi beculească bogăţia din pantaloni.
No, mă sufocă gagicile în toate cazurile astea, sau au fetiş numai cu maşini? Că până la urmă, averea e fix aceeaşi...diferă doar modul în care a fost cheltuită.

6. Ce este un "beu"? Ştie cineva, că eu nu am auzit de aşa ceva...deşi, adevărul e că nici nu sunt la curent cu gadgeturile astea noi.
Ce-i drept, până mai ieri nu mă interesa subiectul, da' mi-a zis un amic, după o ploaie torenţială: "Frate, hai să ne facem selfie la curcubeu, s-avem şi noi poze romantice pentru profilul de facebook"! Şi mi-a făcut creierul pană: "Cur cu ce? Ce-i ăla "beu", că nu am aşa ceva! Da' mă bag la selfie şi-l probez pe-al tău...poate mi se potriveşte şi dau moarte-n bibilici! Mai ştii de unde sare iepurele"?
După faza asta mi-am luat o palmă peste ceafă şi am rămas cu ochii-n soare. Şi bătut, şi fără selfie.
Povestea vieţii mele.

Partea bună e că încă sunt alive and kicking, iar din când, mai rămân şi ca ou'!
În principiu nu mă mai uimeşte nimic...dar uite că viaţa este plină de surprize. De la guma "Turbo", desigur.

Să fie veselie!!!
Alo...Alo? Bă Veselie, unde eşti? Aaaaa....ai rămas blocat în trafic? Las' că nu plec nicăieri, aici mă găseşti. Da un bip când ajungi, că am câine rău şi nu intri în curte decât dacă vrei să rămâi fără bricinari pe tine!

No, deci...dragilor, până ajunge veselia, să aveţi un Paşte liniştit alături de cei pe care îi preţuiţi, cu toate cele cuvenite pe mese (că doar nu cumpărăm cu zgârcenie, să încapă pe o singură masă) şi cu mult "fie ca..."!



(Sam Smith - Writing's On The Wall)

Cu fundu-n două luntri

"Sărbătorile vin, sărbătorile vin...

E frig și iarnă, e ca-n povești, 
E minunat, e timpul să dăruiești,

Sărbători fericite Coca-Cola îți urează...."

(Reclamă Coca Cola de sărbători)

Reclama asta am văzut-o aseară, la televizor.

Mi-a picat capul de pe umeri...ăştia au înnebunit?? Înţeleg că este un clip care a rămas întipărit în inimile oamenilor şi practic, o identificăm cu zăpada (şi venirea Crăciunului). Deci, cât mai e până departe? Vezi camioanele beculitoare ale Cocăi Cola, vezi troienele afară, frig e cât cuprinde... Suntem gata gata să împodobim bradul şi să-l aşteptăm pe Moş! Dacă mai dă la Pro Tv şi seria  "Homălăun", să-mi trag palme! Frate, e clar, vine Crăciunul! HO HO HO!!!

De fapt, pe acest comportament s-a şi bazat noua campanie de publicitate pentru băutura sus numită - mai în glumă, mai în serios: „Voi ați cerut asta. Din câte se pare...și vremea. Sărbătorile revin”. Ceea ce, aşa este...sărbătorile revin, pentru că, oricum, dacă stăm să judecăm, ele nici măcar nu pleacă undeva. Sărbători sunt tot timpul anului; şi azi e sărbătoare, şi săptămâna viitoare, şi cealaltă şi după aceea, altele şi altele. Aaaaaa...ne referim doar la Crăciun şi Paşte? Bine mă...şi cu restul ce facem?   Nu le băgăm în seamă dacă nu-s recunoscute de marketing - aşa-i?

Mda, vine Crăciunul. Ha ha ha...în martie! Ce tare, gâdilă-mă să râd!!
Şi după hlizeala de rigoare, încep să mă întreb, foarte serios, dacă specialiştii ăştia în vânzări încearcă să ne spele pe creier, ca să nu mai facem distincţie între sărbători; îşi bat joc de noi şi ne consideră proşti sau pur şi simplu, încearcă să facă o glumă deloc inteligentă.

Apropo de glume: Pe undeva e chiar ca porcu' că am început să identificăm o sărbătoare pur spirituală, specifică creştinismului, cu nişte rahaturi comerciale. Dar, mă rog... nu trebuie să ne globalizăm şi noi, cumva? Măcar la prostioare - că dacă iese banu', facem sărbătoare mondială şi din tăierea sconcsului, ce mare schemă?

Asta-i unitate: să fim toti solidari în cuget şi simţiri - măcar la circ, dacă nu în lucrurile care contează! "Hava nagila, hava nagila, venis mecha"! Sau, în variannta românească: "Să fie pace în lume şi pace pe pământ"! Da, da, vreau!



(Cenaclul Flacăra - Să fie pace în lume)

Revenind la oile noastre:

Observ că este un trend naţional să facem bâză de vremea de afară, deşi nu e prima dată în istorie când vedem zăpadă în luna mărţişorului. Popular, se numeşte "zăpada mieilor" şi anul trecut a venit prin aprilie. Am fotografii şi o pot dovedi. 

În alţi ani a venit şi pe la jumătatea lui aprilie, dar nu s-a isterizat nimeni. Nu au apărut glumiţe pe net, nu am cioplit iepuri de zăpadă, nu au apărut gif-uri sau meme-uri care să ia la zeflemea prea-minunaţii nămeţi şi nici alte miştouri care să ne mai scoată din stresul zilnic, hăhăindu-ne pentru ceva cât se poate de normal. Ce să-i faci, eram şi noi mai mici şi mai îngrămădiţi!

Acum însă, fiind mai deştepţi, s-a născut întrepinzătorul care a ştiut să speculeze momentul şi....şiii...pam pam!! Iepurele la sanie! Ha ha ha, ce mă distrez!! Om de zăpadă cu ouăle încondeiate de ger! Ha ha ha! Chemaţi-l pe Hruşcă, să-i cânte despre ler! Ha ha ha! 

Si să vină mormanu' de bani!...C-apoi cineva câştigă din ironiile asta, staţi fără griji! Luaţi aminte şi învăţaţi, ăsta e spiritul de afacerist: să faci din căcat bici -  care să mai şi troznească!  

Şi chiar de nu ar fi atât de normală această zăpadă a mieilor...până la urmă, ce vrem? Cum e turcul, şi pistolul! Dacă oamenii sunt aşa de zăbăuci şi haotici, dacă descoperim, pe zi ce trece, noi normalităţi pe care le înghiţim pe nemestecate, de ce ne asteptăm ca vremea să mai fie normală? "Normalul perioadei"...după care standarde? Alea de pe vremea (stră)bunicilor? Puii mei, sunt învechite şi depăşite de când lupii albi! Pe vremurile alea nu erau atâtea fabrici, nu erau atâtea maşini, nu se tăiau atâtea păduri şi nu exista atâta poluare, care să afecteze clima. De ce vorbim despre acel normal - despre care spunem că este prost, în oricare alt aspect al vieţii? Aaaa, da...cu excepţia mâncării...pe care trebuie să o luăm de la supermarket şi să fie ca la mama acasă, pentru a ne tenta. Dacă o face mama acasă, nu e ca la mama acasă... pentru că nu e luată de la firma X care o face ca la mama acasă. Aşa că nu se pune.

Prin urmare, mă întreb şi eu ca Gheorghe, scârpinându-mă după ureche: de ce ne măsurăm viaţa cu ocaua lui Cuza? Păi ori e o normalitate care dăinuie peste timp şi-o respectăm toţi, de la un cap la altul; ori facem fiecare ce-i tună mintea şi lăsăm trecutul în urmă, trăind după standarde updatate la zi! Pentru că nu se poate să privim viaţa prin 2 lentile antagonice, în acelaşi timp. Şi-n căruţă, şi-n teleguţă, şi cu dânsa-n fund şi cu sufletu-n rai...chiar nu merge! Îmi pare rău.

Bine, amalgamul ăsta de idei culese de ici, de colo şi rearanjate sub forma unui produs revoluţionar e o problemă naţională (mondială, mai bine spus), care se acutizează! Practic este chiar o modă să fii ceva, dar altceva opus...un fel de sumă a contrastelor care oricum nu se pupă unele cu altele.  

Spre exemplu, mă uitam la ieri la scandalul înmormântării lui Andrei Gheorghe. Adică incinerării, scuze! No, deci a murit omul. Trist, îmi pare rău, se mai întâmplă şi pe la case mai mari. Până la urmă, moartea face parte din viaţă, chiar dacă nu e deloc plăcută.
E normală suferinţa apropiaţilor sau a prietenilor, indiferent cum a fost persoana respectivă. Despre morţi, numai de bine! Şi vorba aia: "îţi pare rău când moare un câine, d-apoi un om"!

Nelalocul lui, însă,  a fost scandalul pe marginea oficierii slujbei. Şi nu înţeleg de ce, pentru că nu e deloc complicat şi nu trebuie să intri în discuţii filosofice sau istoria religiilor, ca să vezi soluţia. Discuţia nu e despre faptul că Biserica Ortodoxă Română este împotriva incinerării şi de aceea nu asigură nici un serviciu religios în aceste cazuri, ci despre faptul că Andrei Gheorghe a fost împotriva slujbelor! E adevărat că nu-s nici prea mintos, dar lucrurile sunt extrem de clare:

Cât a trăit, omul a respins vocal, cu subiect şi predicat, orice ţinea de religie şi divinitate. A fost dreptul lui. A ales să fie incinerat...perfect! La fel de bine poate dorea să fie aruncat în mare sau depus pe lună, cu o rachetă. Biserica nu se punea contra şi nici nu-l trăgea de mânecă, să-i facă rugăciuni. Dragostea cu sila se numeşte viol.

Deci, de unde a apărut nevoia oficierii slujbei? Adică de ce să vină un preot de orice religie (pe care defunctul l-a ignorat în timpul vieţii, indiferent că era creştin, de Biserică paralelă, perpendiculară, tangentă sau cotangentă) şi să îi cânte la cap cu Doamne Doamne - un Doamne de care nu a vrut să aibă habar în timpul vieţii, indiferent că-l chema Dumnezeu, Allah, Buda, Spiritul Creator, Universul Luminat sau Bilele spaţiale.
Serios acum...nu ştiu ce legi sunt pe lumea cealaltă, dar dacă mi se întâmpla mie aşa ceva, îi bântuiam p-ăia care au fost cu ideea genială a serviciului religios, de le săreau capacele!

E ca şi cum eu aş fi  vegan şi aleg, prin proprie voinţă şi neconstrâns de nimeni, să NU mănânc carne, lapte, lână, ouă, brânză, momiţe, coarne, copite sau orice altceva care ar putea stresa săracul animal. Bun, şi mă îmbolnăvesc, ajung la spital imobilizat la pat şi sunt incapabil să-mi mai aleg dieta favorită. Iar familia îmi aduce să mănânc friptură de pui, lapte de popircheliţă roz şi ouă de găină imperială - că-s leacuri trediţionale chinezeşti şi-s bune la boală. Păi nu le dau cu ele-n cap? 

Fix aşa e şi cu slujba la incinerare: de ce îi bagi pe gât săracului om o idee pe care nu a putut-o înghiţi în 56 de ani de existenţă? Mort îi funcţionează sistemul digestiv mai bine?

Deşi, acum mi-am dat seama...poate, totuşi, slujba religioasă este normală după trecerea de la viaţă. Şi-atunci, înseamnă că Andrei Gheorghe era anormal, când spunea că nu îl interesează acest aspect? Sau era normal în anormalitatea lui şi totul este normal, în cele din urmă, chiar dacă este anormal? Sau poate era normal de anormal, sau anormal de normal, sau...sau...of, tâmpesc!!!

Vestea bună e cu nu se cunoaşte prea rău...mă ajută genetica şi nu dau de bănuit că s-ar schimba ceva la mine.
În rest, am mai avut parte de un nou episod de circăreală. Cerneala jurnaliştilor a curs din belşug, audienţele televiziunilor au crescut, eu am avut subiect zemos pentru postare...Ura! Toată lumea a fost fericită!

Dar problema cu ocaua lui Cuza rămâne.

Iar dacă regulile noastre de viaţă sunt culese din zbor şi pe frânturi, societatea o să fie un haos. Şi planeta la fel, că surdul n-aude, dar le potriveşte; şi omul sfinţeşte locul...sau îl sminteşte.

Ghinion.

Hai să bem...că de supărare, sau de bucurie, tot la euforie ajungem:

(The Cranberries -  Zombie)

Despre calea spre succes

...si lupta noastră cea de toate zilele

Tibi Uşeriu a câştigat Ultramaratonul Arctic pentru a treia oară, consecutiv. Este singurul român, singurul om de pe planetă care a reuşit o aşa performanţă. Ştirea aceasta este pe toate canalele media, indiferent că vorbim de radio, televiziune sau internet. 

...şi, ca în cazul oricărei alte persoane care intră în atenţia publică, lumea doreşte mai multe amănunte. Cine este acest Tibi Uşeriu? Ce este el, ce a lucrat? Ce a făcut până acum? Ce şcoli a terminat, cum a copilărit şi unde s-a născut - nişte întrebări relativ normale, pentru că aşa funcţionează mintea omului: i se oferă un subiect care să îi zgândăre curiozitatea, iar apoi vine finalul apoteotic: "Would you like to know more? / Vrei să afli mai multe amănunte?" - laitmotivul filmului "Starship Troopers" a lui Paul Verhoeven, din 1997. Bine, acolo este vorba despre modul în care funcţionează propaganda - dar întrebarea este definitorie pentru întreaga omenire, indiferent de situaţie.

Wold you like to know more?

DA! Întotdeauna DA, mai ales atunci când informaţia este prezentată într-o lumină tentantă şi se referă la o realizare deosebită. Până la urmă, pe acest proces se bazează toate tehnicile de marketing şi reclamă: dorinţa şi curiozitatea. Iar foamea pentru detalii este cu atât mai mare cu cât persoana aflată în lumina reflectoarelor este un necunoscut, un Neica Nimeni. Aşa că auzi ştirea şi rămâi perplex: "UAU, TARE!! Ce, cum? Cine-i ăsta? Cum a reuşit aşa ceva?"

No, acum avem ocazia de a afla...pentru că în librării apare biografia lui Tibi Uşeriu - iar povestea lui de viaţă este demnă de scenariul unui film: cartea povesteşte drumul parcurs de un infractor condamnat la 23 de ani de închisoare pentru jaf armat şi tentativă de omor, până la omul care este acum - cel pe care îl  admirăm şi ne poartă cu mândrie drapelul la Cercul Polar, în acordurile imnului naţional.

Da, este uluitoare capacitatea de anduranţă a acestui om. Numai când mă gândesc la cursa pe care a tocmai a câştigat-o, mă trec fiorii.
Şi mie îmi place să merg pe jos, aşa că nu mă sperie distanţele de până-n 10 km - chiar dacă performanţele mele fizice nu sunt demne de vreo laudă. Adică na...dacă vreau să mă mai aerisesc niţel şi sunt în Bucureşti, o iau frumuşel pe jos, de la Gara de Nord şi pâna la Piaţa Unirii sau Parcul Carol. La căldură fac faţă  până 40 de grade celsius; sunt un fel de reptilă, care funcţionează pe baterii solare: absorb căldura ca un burete şi apoi o reconvertesc în energie. Problema mea e că temperaturile scăzute mă incapacitează complet şi frigul îl simt ca pe o scândură-n cap: mă năuceşte şi fac eforturi considerabile pentru a-mi coordona mişcările. 

Se spune că omul judecă lumea prin prisma propriilor trăiri şi se raportează la ea prin comparaţie: ce sunt eu şi ce este celălalt. Cu cât diferenţa dintre răspunsuri este mai mare, cu cât admiraţia este mai mare. 

Deci: Cum să rezisti la gerurile alea? Nu sunt foarte comod de fel...nici prea mâncăcios. Băi, dar cum să trăieşti în gerul ăla?? Cum să mergi pe jos 617 km într-o săptămână? Asta ar însemna aproximativ 90 de km pe zi...prin -50 de grade Celsius!! Nespălat, nemâncat, degerat...prin ger cumplit! Ce Winter Soldier? Ce Captain America, ce Superman, Batman şi alţi superoi de film? Uite aici Superman real, în carne şi oase. Un super om care nu zboară şi nu e antiglonţ... şi nici măcar vedetă de cinema.

Hai să zicem că până la urmă, meritul acesta nu ar fi al său, în totalitate. Adică, la 20 de ani să fii bodyguard al unui interlop din mafia sârbească înseamnă că nu ai chiar 1,50 pe tocuri şi 30 de kg ud şi cu bolovani în buzunare. E clar că pentru a ajunge chiar şi aici, natura i-a oferit un context favorabil, apoi l-a înzestrat cu sănătate şi rezistenţă fizică - daruri pe care şi le-a înmulţit prin muncă, e adevărat. Totuşi, e mare lucru să ai şi o fundaţie pe care să construieşti...că degeaba există voinţă, dacă-i ioc putirinţă!

De aceea, adevăratul merit al acestui om, mai presus de capacităţile fizice, sunt realizările sale de ordin psihologic: revenirea uluitoare de la o viaţă în neorânduială, fără repere sănătoase, la tăria mentală necesară pentru a fi omul care ne reprezintă astăzi ţara. Lupta cu propriile ispite, cu tentaţia spre confort şi abordarea unei căi mai periculoase, dar în care putea dovedi, din nou, că e cel mai tare din parcare şi tata la băeţii deşteţi: răzbunare şi revenirea la viaţa de răufăcător. Iar această bătălie o putea pierde foarte uşor dacă nu primea un brânci de ajutor şi din partea semenilor:

"Tibi Ușeriu a recunoscut că Tășuleasa (n.r. Asociaţia Tăşuleasa Social) a reprezentat salvarea lui, pentru că i-ar fi fost mult mai greu dacă nu ar fi avut unde să se întoarcă după cei peste zece ani petrecuți în spatele gratiilor" 

Vorba bătrânilor: "orice ai face, orice ai munci şi oricât te-ai strădui, e mare lucru dacă îţi mută cineva prânzul într-o zi". Ceea ce, e perfect normal, că d-aia suntem atâtia pe planetă...să ne sustinem reciproc!

Una peste alta... Da, trecutul contează şi ne influenţează prezentul. Dar nu îl defineşte, iar acest Tibi Uşeriu ne-a demonstrat-o: oricum vei fi fost, orice ai fi făcut, ziua de astăzi îţi oferă şansa de a fi un om înnoit. Nu altcineva...tot tu, dar mai bun! Totul porneşte de la decizia proprie şi personală.
...exact cum s-a petrecut şi cu autorul cărţii "Shantaram". O ştiţi? Eu am descoperit-o acum vreo 2 ani, fiindu-mi împrumutată de o prietenă care îmi cunoştea atracţia spre exotic. No, şi am gătat-o...e o ditai cartea, lungă cât Zidul Chinezesc. Interesantă, dar nu neapărat diferită - şi totuşi am inclus-o în top 3 cărţi citite în viaţa asta...pentru că uluitoare este povestea din spatele cărţii. Povestea autorului, care este pe rând bancher de succes, dependent de droguri, tâlhar, condamnat pentru jaf armat, evadat, cerşetor, interlop, traficant de droguri şi iar deţinut. În închisoare scrie "Shantaram", o lucrare ce va fi publicată după a treia încercare - primele două manuscrise fiind distruse de gardieni.
După eliberare, Gregory David Roberts (căci despre el este vorba) se transformă complet...se mută în India, se dedică scrisului şi devine ambasador al unei fundaţii caritabile.
Cam aşa arată decizia de schimbare.

Făcând o paralelă (că tot suntem în ditamai perioada premergătoarea Paştelui), cred că la asta se referă şi postul creştin ortodox: nu e doar o abţinere de mâncare. Da bine, mă...de-ar fi aşa simplu, ar însemna că veganii au loc rezervat într-o lojă din rai, pentru că se abţin  toată viaţa de la consumul alimentelor de origine animală! Postul nu înseamnă nici vizitarea asiduă a bisericilor, nici statul în genunchi zi de vară până-n seară, nici vorbitul cu Domnul în gură, la fiecare 3 cuvinte. Şi nici măcar lecturarea câtorva zeci de rugăciuni pe zi. Toate acestea sunt nişte căi pentru a atinge starea necesară schimbării...pentru că postul presupune, dincolo de toate, lupta cu tine şi cu patimile tale; cu stilul de viaţă dăunător, cu lucrurile pentru care te mustră conştiinţa şi de care te ruşinezi înainte să adormi.

Mai presus de câştigarea unei curse dificile, ce mă uimeşte pe mine la Tiberiu Uşeriu este felul în care şi-a transformat viaţa.
Îndrăznesc să cred că asta vrea şi Dumnezeu de la noi: evoluţia spirituală. "Bă copchile, ia dă-ţi două palme şi trezeşte-te"! Confortul (excesiv) prosteşte, adoarme simţurile. Ca să parafrasez înţelepciunea modernă: ieşi din zona de confort! - un îndemn care, la bază, nu e rău. Devine amuzant şi îşi pierde din valoare doar pentru că e repetat aiurea-n tramvai şi pe nepusă masă de către oricine vrea să-şi creeze o spuzeală de profunzime şi agerime intelectuală.
Iniţial, însă, ideea asta cu ieşirea din zona de confort chiar a fost revoluţionară: Luptă-te cu tine, nu cu alţii! Învinge-ţi patimile, nu îi învinge pe cei din jurul tău la şmenării. Luptă-te să fii, nu să ai! Luptă-te să fii om, şi nu CEO-director-patron... asta poate fi oricine! Nu-ţi trebuie decât oleacă de determinare să termini o nenorocire de şcoală, apoi nişte fooarte mulţi bani, câteva pile în locurile potrivite, circumstanţe social-economice favorabile şi nişte muncă. Uneori multă, alteori puţină - sau deloc...cum ţi-o fi norocul.

Om, însă, cea mai bună versiune a ta, nu poţi fi decât tu! 

Întrebarea este: câţi dintre noi ne putem cuceri pe noi înşine?

Să bem pentru asta!

Nothing But Thieves - Sorry