luni, 25 aprilie 2016

Omagiu celor mici

Meditând asupra unor întâmplări povestite de câţiva prieteni dragi, am realizat că iubirea este la fel, indiferent de persoana care o trăieşte. Are aceleaşi simţăminte, aceleaşi porniri şi acelaşi dor. Se manifestă identic, în toate cazurile. Este ca o altă dimensiune ce există independent de această lume, liberă de orice constrângeri. O lume şi în care dacă ai intrat, vei respecta aceleaşi reguli. Niciodată nu va fi nimic nou sub soare...invariabil, îndrăgostiţii se vor comporta la fel cu cei dinaintea lor; la fel ca cei ce îi vor urma.

Aşa că astăzi vreau să aduc un omagiu momentelor care ne fac să visăm; pentru că atunci când iubim, totul porneşte din lucruri mici:
 - o cană



cu ceai...



...şi un biscuite cutat - care îmi aminteşte de încreţiturile ce apar pe talpa după un duş rapid (~ 45 de minute)



- luni de frumuseţe negrăită...




o zi încremenită în singurătate...




 o oră de fericire absolută...



 ...sau chiar o clipă de eternitate.



P.S.: Închei cu un gând bun, pe note muzicale:

duminică, 17 aprilie 2016

Zâmbet de Mona Lisa

Nu cred să fie om trăitor pe planetă care să nu fi auzit de Leonardo. Dar nu Di Caprio din mult aclamatul "Titanic" şi mai noul "The Revenant" ...ci Da Vinci - geniul. Adică, mă scuzaţi...GENIUL.
Iar când spui Da Vinci, apui automat şi "Mona Lisa" - nu neapărat pentru că pictura aceasta reprezintă apogeul carierei sale, ci poate, pentru că este cea mai cunoscută. E pe sistem "Cum alegi un grăunte de nisip dintr-o plajă?". Simplu: cel pe care îl vezi cel mai des. Adică "Mona Lisa"...al cărui zâmbet apare cam peste tot şi pretutindeni, oriunde, oricum, oricât, oricând. În filme, desene animate, publicitate, turism, chiar şi matematică. 



Cunoaşteţi expresia "un om cât o istorie"? No, "Mona Lisa" este "o pictură cât o istorie". Cât o planetă. Cât umanitatea toată...pentru că a fascinat permanent mintea oricui. Şi din timp în timp, citesc noi articole cu titlul: "În sfârşit s-a descoperit secretul Giocondei!". Cu raze X, cu formule matematice, prin studierea simbolisticii, permanent apar noi dimensiuni de studiu şi de înţelegere al acestei capodopere. 

Eu nu am văzut "Gioconda"...nu în persoană. Dar îmi aduc aminte...prima dată când am dat de ea, prin zorii tinereţii, mi s-a părut banală. Ce mare schemă? O pictură cu o femeie - care nici nu-i prea frumoasă! Părul nu are volum şi-i stă lipit de cap, nu are faţă de păpuşă sau ochi migdalaţi, nu şi-a dat cu ruj, nu are botox în buze, pieptul nu-l are prea proeminent şi nici 90-60-90 nu pare a fi. Nu însemna nimic pentru mine.
...pentru că abia cu timpul am învăţat că cele mai valoroase opere nu sunt acelea care înfăţişează ceva perfect aliniat cu standardele, ci acelea care reprezintă ceva diferit pentru oricine intră în contact cu ele. Poate de aceea nici nu mă prea împac cu şabloanele...nici de gândire sau de vorbire, nici cele de comportament, nici cele de frumuseţe. Mi se par fade, uneori chiar groteşti. Un plug care ară câmpul şi-l umple de monotonie, un pat al lui Procust ce uniformizează realitatea. Şi poate şi de aceea, sunt aspecte ale societăţii care mi se par amuzante şi în faţa cărora am aceeaşi atitudine ca maimuţa din Baraka:


Revenind la Mone Lisa; ce reprezintă ea? Habar nu am ce va fi fost în mintea lui Da Vinci când a pictat-o...dar pentru mine reprezină piatra din capul unghiului. Un gând, o amintire, o clipă ce împarte viaţa în două: înainte şi după. Reprezintă bătaia aripilor unui fluture, care generează un uragan... picătura care dă naştere unui tsunami. Un om; sau doar un zâmbet...din care s-a născut un prezent continuu. Uneori capricios, îmbufnat, furios ca talazurile mării în furtună, alteori sensibil, strălucitor, blând, tandru. 
O lume mereu diferită, dar mereu frumoasă. 

Pentru tine ce înseamnă zâmbetul Mona Lisei?

P.S.: Ca de obicei, închei cu un gând bun, pe note muzicale...



duminică, 10 aprilie 2016

Iubirea care ne u(R)neşte

Mă uit în jur şi mă mir…de ce în loc să ne bucurăm de câte ori se poate, ne ocupăm viaţa cu diverse probleme, la care achesăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni?
Cu ceva timp în urmă, lumea era în fierbere din cauza legii antifumat şi oriunde ai fi scos capul, trebuia să iei o poziţie pro sau contra faţă de acest subiect. Apogeul s-a atins la o emisiune unde invitaţii (fumători şi nefumători, oameni respectabili ce veneau din diverse medii culturale) s-au certat ca pe marginea şanţului - fiecare încercând să-şi impună punctul de vedere.
Acum este mare vânzoleală pe tema manifestului contra opulenţei, marca Taxi & co., despre Dumnezeu - care ar prefera spaţiile mici. Şi iar a apărut un nou prilej de dihotomie socială şi motiv de analize personale care mai de care mai pertinente şi mai belicoase...

Ceea ce este minunat, că doar d-aia avem cap propriu, să putem gândi independent. Doar că eu vreau să fiu ŞI liniştit…aşa că am ales să ies din capcana enunţării unei idei, doar de dragul de a mă face auzit şi de a mă simţi important. I-ajunge zilei răutatea ei - ce nevoie mai este ca şi eu să contribui la propagarea unei stări de tensiune care nu face bine nimănui?

...şi în loc să intru într-o luptă de idei şi concepte, am decis să iubesc. Să caut frumosul de peste zi, să ascult şi să simt  tot ce este în jurul meu: oameni, fapte, amintiri, stări. Puţin câte puţin, picătură cu picătură, clipă de clipă.
...pentru că dincolo de toate celelalte, iubirea este forţa care ne uneşte pe toţi. Şi în fiecare săptămână, mi-e inima, de tine, plină...


Duminică:



Luni:



Marţi:



Miercuri:



Joi:



Vineri:



Sâmbătă: