Îmi plac festivităţile. Distracţie, veselie, mâncare bună, băuturi alese...mi se pare şi normal! Ce nu e de plăcut? Că doar o dată pe an împlineşti frumoasa vârstă de.... (completaţi pe linia punctată), sau serbezi ziua sfântului al cărui nume îl porţi, sau e festivitatea de deschidere a semestrului de şcoală, sau...ohohoo...sunt atât de multe ocazii rare într-un an a căror trecere trebuie marcată cu un zâmbet...
Însă dincolo de asta sărbătorile internaţionale sunt de departe, cele mai tari! Ele se împart în două categorii:
1. Sărbătorile cretine la care petrecem cu artificii şi lampioane colorate pentru cele mai banale şi fireşti motive.
Adică stai niţel...Ziua Mondială a Sănătăţii. Chiar tre să taie unii o pădure ca să-ţi arunce ţie fluturaşi din avion şi să înveţi cum să te îngrijeşti? Sau Ziua Mondială Anti-Fumat. La câtă tevatură se face pe subiect, ce nevoie mai este de aşa ceva? Bagi ca Migul 2 pachete de mahoarce pe zi şi fix pe 31 mai te laşi din respect pentru societate? Şi-apoi o iei de la cap, normal, că doar s-a bifat ocazia! N-ai fumat o zi pe an. Aşa, şi? Ghici ce? Cu o floare nu se face primăvară...tot o să mori de cancer la plămâni, tot îţi miroase gura a tomberon, tot ţi se îngălbenesc dinţii ca la hepatită! La fel cum planeta va rămâne arhi-mega-poluată, cu toate cele 60 de minute pe an în care se sting luminile de Ziua Mediului - sau ceva.
Deci pe cuvânt de cercetaş, mă mir că nu se fixează şi o zi mondială pentru respirat! Nu de alta, dar poate există persoane cărora mai trebuie să le reamintească cineva, că ele, cu căpuţşul lor, uită!
2. A doua categorie este cea a sărbătorilor ipocrite: Ziua Femeii, Ziua Iubirii, Ziua Iertării - şi altele de gen.
Aici nu mai sunt amuzat....doar scârbit. Mi-e silă de ele şi mă înspăimântă fastul cu care sunt sărbătorite, pentru că toate astea mă duce cu gândul spre o singură direcţie: Moarte. Dispariţie. Neant. Gol.
Cum dă de 14 februarie, toată planeta se inflamează cu Valentinu Cupidon, care trage la ţintă cu arcu' mai ceva ca Marcu. Brusc şi dintr-o dată, pieţele sunt invadate de diverse pluşenii şi orătănii pufoase, vânzările de lumânări parfumate ating apogeul - nu de alta, dar sunt o condiţie necesară şi suficientă pentru tradiţionala cină languroasă - şi populaţia masculină cu precădere, feminină mai ales, se întrece în declaraţii drăgăstoase care mai de care mai fistichii.
Trece Valentinu, se duce şi dragostea de suflet...dar nu disperaţi! Minteni vine Dragobeatu' autohton şi o luăm de la cap cu tot carnavalul: inimi colorate, ciucurei, zorzonei, ceşcuţe, cănuţe, floricele, lumânărele, bombonele - Trăiască Iubirea!
Na bine..trece şi asta. Apoi? Nu mai iubim? Fiinţele pe care le-am răsfăţat (un cuvânt care se tot foloseşte în acea perioadă a anului) nu mai departe de zilele trecute, acum nu mai merită flori şi cadouri? Sau cum, că nu înţeleg? Dacă tot eşti piftie de sentimente şi gâlgâie dragostea-n tine ca şampania din sticla destupată, doar o dată pe an trebuie să faci ceva atât de special încât să fie identic cu rândul lumii?
Se pare că da...altfel, nu pricep motivul pentru care cineva ar simţi nevoia unui Valentin/Dragobet. Iar asta înseamnă un singur lucru: oamenii nu mai ştiu să iubească.
Taxi - E timpul sa iubesti
Asculta mai multe audio folk
De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, habar nu au ce înseamnă "a iubi". Bâtă, lemn, cizmă, tufă! Nimic, băi, da nimic! Mortua est!
...şi uite aşa s-a născut pe 15 mai Ziua Internaţională a Familiei. Când, iar nu pricep ce trebuie să faci...presupun că activităţi în familie, sau ceva. Că dacă era Ziua Anti-Sida luptai contra sida, împărţind fundiţe roşii de prins în piept către populaţia mireană. Deci: ce spune numele, aia faci. Simplu! E ziua familiei, stai cu familia. La mintea cocoşului, ce spuneam?
Dar nu înţeleg de ce nu poţi sta lângă familie şi în restul anului. De ce, dacă ai chef de ieşit la grătar, nu o poţi face şi în oricare altă zi. Şi de ce, dacă soţia merită o floare, nu o primeşte oricând, independent de situarea în timp a momentului.
În puii calului, că doar familia nu e ca o haină groasă de iarnă, pe care o scoţi din dulap pe viscol şi o bagi la loc când a dat soarele! Sau undiţa de care te foloseşti ocazional, când te mai apucă cheful de dat la peşte...
Şi nu, familia nu este nici o alăturare de nevoi pentru atingerea unui scop comun. Pe sistem "am casă şi vreau maşină, ai banii şi ne asociem să punem de-o şpârlă reciproc avantajoasă".
Ultima dată când verificasem, familia reprezenta o sferă. Punctul abstract unde totul se termină şi de unde începe totul, un glob de perfecţiune aflat la originea universului. O oază de linişte într-un deşert ars de soarele nemilos al nevoilor. Sau doar o picătură adimensională de lumină şi culoare, unde, prin iubire, suferinţele capătă sens şi cele cele mai neînsemnate întâmplări se aşează în decor ca piesele unui puzzle, pentru a crea tablouri nebănuite.
Familia este o stare a sufletului, este ACUM. Nu mâine, nu luna viitoare...mereu în prezent, mereu actuală.
Şi-apoi cum poţi să spui că o serbezi o dată pe an?
În fine....cred că iar am rămas eu în urmă cu tehnologia. Văd că societatea funcţionează după alte principii. Poate unele mai moderne. Cine ştie?
P.S.: Apropo de modern.
Trebuie să punctez neapărat o chestie care m-a făcut să mă împrăştii instant de râs! Noroc că am fălcile mai elastice, că altfel le căutam cu detectorul de metale... Aşa de tare mă cutremuram, că aveam impresia că mi se deschiolează de la atâtea spasme!
Nu ştiu cum am făcut, că mi-a picat în mâini o carte - traducere moderne a Bibliei. "Asta e, se mai întâmplă. Totul evoluează" - mi-am zis. Dar nici chiar aşa...cei 12 apostoli s-au transformat în corespondentul lor actual: cei 12 miniştri! Hai, măi, las-o-ncolo...CUM MINIŞTRI?? Păi atunci, hai să fim novatori până la capăt: Dumnezeu Tatăl este Preşedinte, Iisus Hristos - Preşedintele Senatului şi primul ministru Sf. Petru, că tot e mare şmecher pe la Poarta Raiului şi e piatra de temelie a Bisericii.
Iar Diavolul, desigur, este Opoziţia. :))
