sâmbătă, 31 decembrie 2011

"La mulţi ani" înregistrat

Pentru că poporul mioritic are cântece de petrecere numai despre curvari şi beţivi.
Pentru că fac parte din "generaţia de sacrificiu" iar anul ce vine este cel puţin la fel de naşpa ca şi cei care au trecut.
Pentru că nu îmi pun dorinţe pentru la anul.
Pentru că nu pot să sper în ceva mai bun din simplul motiv ca nu există o fundaţie pentru ceva bun.
Pentru că iar va veni Apocalipsa taman când mă trece pe mine piş - deci o voi rata cu brio şi p-asta.
Pentru că supravieţuiesc, nu trăiesc.
Pentru lucrurile pe care nu le voi putea înneca în tot alcoolul din lume, oricât mă chinui să o fac.
Pentru că mă scoală de pe boli dedicaţia dragei de Roxana ( pentru care îi mulţumesc cel mai deosebit).

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Tărâmul lui Sisif

Urăsc monotonia, ciclicitatea.
O existenţă anostă mă îngrozeşte. Este picătura chinezească ce mă torturează fără milă şi îmi ucide mintea, milimetru cu milimetru. Mă goleşte de sens, îmi distruge spiritul. Sfarâmă curiozitatea, îngrădeşte performanţa, plafonează căile existenţei la o simplă potecă printr-un pustiu definit de momentul naşterii şi al morţii. Moartea este anostă.
Şi cu toate acestea, tot ce ne dorim este o viaţă placidă, lină, reconfortantă prin predictibilitatea ei. Şablonarea permite siguranţa sinelui; previzibilul înseamnă control. Putere. Sau iluzia ei.

Monoton este mecanismul bielă-manivelă, care nu iese din tiparul său continuu de „du-te vino”; plicticos este motorul în patru timpi, care urmează la nesfârşit aceleaşi etape, sau pendula ceasului de perete, prizonieră a unei lumi adimensionale. Ea, o greutate aflată la capătul unui fir suspendat; un pendul gravitaţional. Ultima încercare a omului de a stăpâni timpul - armăsar abstract, intaangibil pentru fiinţa omenească. Până la ea. După ea, timpul a devenit un angajat model care lucrează neostoit, rectiliniu şi uniform, cu viteza constantă a secundei.

România este monotonă. Neinteresantă. O glumă proastă spusă la beţie, un blestem pentru un Sisif desprins din Infern. Eroul absurd, dar mereu conştient, condamnat să urce o stâncă în vârful muntelui doar pentru a o privi cum se prăvăleşte la vale. O osândă dficilă prin chiar inutilitatea ei, o corvoadă mereu vie prin cunoaşterea ei. Ştiinţa de sine, veşnicia deplorabilului şi a zădărniciei atroce. Propia minte este călăul absolut.


Aici, orice s-ar întâmpla, ştii cum se va termina. Dezolarea vieţii curge la fel - oră după oră, zi după zi, an după an. Vine Crăciunul..mereu şi mereu aceleaşi vorbe frumoase: retrăim un miracol vechi de mii de ani, cuprinşi de aceiaşi uimire evlavioasă. Nu rememorăm trecutul, celebrăm prezentul. Hristos s-a născut, se naşte şi se va naşte în fiecare an, în fiecare zi, în fiecare clipă cât timp va exista omenirea pe planetă. Iar colindătorii, craii antichităţii, vestesc pacea şi binecuvântarea care se aşterne peste suflete ca un covor de flori pe mormântul soldatului necunoscut. Aham...şi cu toţii trăim într-o superbă horă a înfrăţirii, flatulăm miros de trandafir, mielul închină un pahar de vin alături de lupul vegetarian şi vai ce frumos este când ne doboară armonia.

Vine Crăciunul...aceeaşi demenţă incomensurabilă. Aceleaşi puhoaie de norod încolonate haotic în supermarketuri, căutînd cu disperare bucate, multe bucate şi mai multe bucate. Aceeaşi gloată furibundă, roiuri de lăcuste turbate care pustiesc totul în cale. Oricât ar luci sărăcia, tradiţia e tradiţie, nene! Ce sărbători mai sunt alea dacă n-ai masa plină cu haleală din aia săţioasă şi felurită, concentrată pe măruntaie porcine? Aceleaşi maţe, aceiaşi munţi de crăpelniţă să dai cu deştu’. Aceleaşi valuri de băutură în sănătatea sacrificiului împrăştiat pe mese...să ne bucurăm, deci. Aceleaşi excese, aceiaşi beţivi zâcînd inconştienţi după terminarea fenomenalei petreceri, aceleaşi magherniţe de spitale pline ochi cu îmbuibaţi fără limită.

Aceeaşi nebunie pentru brad, aceeaşi bătaie de cap cu cadourile de Moş..cadourile....ooooo...cadourile!!! Surprize aşteptate cu nerăbdare un an întreg, dorinţe subliniate cu patos şi primite mereu cu aceeaşi uluire orgasmică.
Crăciunul...o mască de entuziasm progamat, rareori conform uzanţelor în vigoare.

Aceiaşi colindători, aceleaşi urări, aceleaşi pretenţii. Mai contează ce vestesc?? Ţilica-ţilica - banii, frate, că ăia-s de bază! Aşa cum plaja gemîndă de fetiţe fierbinţi este bucuria sculelor – de grădinărit, că doar ce fericire este mai mare decât aceea de a-ţi construi propriul castel – la fel este Crăciunul bucuria colindătorilor. În luna decembrie, nu mai avem cerşători, toţi îmbracă haina tradiţiei şi devin crai. Molfăie 3 flori dalbe şi-un ler, sănătate, bucurii şi bomboane la copii, iar omu' tre' să sară cu moneda - cum e datina străbună.
(Tiii...ce idee m-a pălit! Hai să dăm verde la colinde tot anul, ca să schimbăm percepţia românismului pe planetă. Cerşător: viaţă zdrenţăroasă, murdărie, boli şi bicisnicie. Colindător: emisar cu purtări alese, tradiţii străbune, miros de gutui coapte, pitoresc, magic. Înlocuim "Dă-mi şi mie ceva de pomană, trăi-ţi-ar familia ta de director" cu "Dom, Domn, să-nălţăm, o, ce veste minunată!". Nu ne mai milogim, vestim un miracol. Transformăm o cerinţă înfatuată şi obraznică într-o sugestie subtilă, imprimată în subconştient.
"Nenea Tata lu’ Ionuţ, nenea Tata lu’ Ionuţ, îl lăsaţi pe Ionuţ la colindat??”
De sărbători se vine cu Steaua, cu Moşul, cu Baba, cu Ursul, cu Capra, cu Nea’ Ţaluşul, cu Sorcova, cu Grâul, cu Talanga, cu Plugul, cu Mielul...în principiu orice are acoperire, dacă speculezi momentul. Ţi-e milă? Ţi-am luat banul!

Aceleaşi bilanţuri dezastruase, aceleaşi speranţe deşarte pentru viitor. Acelaşi început, acelaşi sfârşit. Aceiaşi lipsă de logică. Aceleaşi trebuinţe, aceleaşi dorinţe, aceleaşi suferinţe, aceleaşi neputinţe. Aceleaşi obstacole de netrecut. Aceleaşi temeri. Aceleaşi prezenţe fantomatice. Aceleaşi doruri. Aceeaşi fiinţă. Aceleaşi limite.

Aceeaşi ţară. Aceleaşi întâmplări.
Acelaşi guvern propune comasarea alegerilor. Aceeaşi Opoziţie se indignează şi ameninţă cu diverse nasoale, dacă legea este votată în Parlament. Aceeaşi asumare. Aceeaşi moţiune propusă, niciodată votată. Apele se liniştesc....cel puţin până la următoare asumare.
Acelaşi mare meci, megaimportant. „Ai noştri” pierd, mare scofală. Nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan. / „Ai noştri” câştigă, se califică mai departe. Aceiaşi suporteri ies în stradă, cu senzaţia că l-au apucat pe Dzeu de-un picior. La următorul meci, „ai noştri” se fac de cacao - nu-i nimic, oricum avem un fotbal la nivel de maidan.
Acelaşi crâmpei de ministru inaugurează mereu acelaşi crâmpei de autostradă. Crâmpeiul, calapodul mioritic. Se taie acelaşi crâmpei de panglică, văzduhul răsună de aceleaşi ropote de aplauze.
Curând apar aceleaşi gropi.

Monotonie fără raţiune.