Ştiu...dar să mor, de vă spun!

"Traian Băsescu, la întâlnirea cu şefii filialelor PDL: Am premierul independent, dar nu vi-l spun"
http://www.antena3.ro/

O vorbă românească spune clar: "De tăceai, filosof rămâneai". Se pare că mr. president joacă în filmul cu Socrate şi tace sfios ca Şeherezada, la ivirea zorilor (Ups! Asta e altă poveste! Am încurcat borcanele...sorry)

Şi...ar mai fi o posibilitate:

Viaţa este rotundă (cam ca burtălăul videanului, dacă chiar vreţi o imagine grafică).
Te naşti cu mintea albă, ca o coală de hârtie; pe măsură ce trec anii consemnezi diferite informaţii şi o umpli, apoi, de la o vârstă, memoria începe să te lase, neuronii leşină pe capete şi gândirea îţi tinde spre starea de neprihănire iniţială.
Nu vroiam să cred acestă teorie...am crescut înconjurat de proverbiala înţelepciune a bunicilor (care nu mai erau chiar holtei şi domniţe, pe vremea când m-am hotărât să apar şi eu pe lume). Şi totuşi...iată dovada!

Super tare, frate!
"Na, na, na,na, na, naaaaaa...eu ştiu şi nu vă spun. Sâc, sâc! Bâz-bâz-bâz, balegă de mânz. Ce, vă ofticaţi? Eu ştiu şi...ghici ce?? Vouă NU VĂ SPUN!!!"
Făceam infantilităţi din astea când aveam 3 ani...că doar d-aia sunt infantilităţi. Le faci când ai o minte necoaptă. Sau când ai creerii terci. Sau când nu îi ai deloc. Sau când îţi curge scuipat din gură de prost. Sau când eşti prea tălâmb ca să ţii minte că după inspiraţie, următorul pas logic este expiraţia. Sau când eşti băsist.
SAU CÂND EŞTI BĂSESCU??

Şi ia ziceţi domn preşedinte: cam pe când vă putem urmări (cu fascinaţie, desigur) cum vă jucaţi cu pu..şca prin ţărână, de-a micuţii şi hoţii?? Pac-pac-pac!!! DUFFFFFFF!!! Trrrrrrrrrrrrrr...fugiţi, scăpaţi-vă pielea!!! Pac-pac-pac-pac-pac! GO, GO, GO, GO, GO!!!! (Rostogolire, fandare, răsucire, eschivare, ochire din cădere, tumbă înapoi) BUMMMMM..TRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR PAC-PAC-PAC!!!
Serios acuma...nu vă sfiiţi. Ce rost mai are să vă ascundeţi cele mai intime dorinţi ale trupului?? Toate lumea le cunoaşte!!! Daţi-vă-ţi drumul, ce naiba! Oameni suntem! Vreţi să vă scălâmbaţi ca-n Tom şi Jerry? Băgaţi scălâmbăieli pănă obosiţi!! Neîmplinirea viselor duce la frustrări grave...iar noi ne dorim un conducător lucid, cu capul pe umeri şi cu scaun la el (încă se vorbeşte despre cap în propoziţie). Vrem să ni se arate fanta de lumină din viitorul apropiat şi numai dvs ne-o puteţi arăta, pentru că aţi privit-o de atâtea ori, în intimitatea iatacului domnesc. Numai dvs puteţi duce la capăt acestă cimilitură ieftină (Da băi, aţi auzit bine. IEFTINĂ! Nu mai este scumpă, pentru că România a ieşit din criză!).
Deci...acuma sper că nu vă supăraţi de comparaţie... dacă ţara asta ar fi falusul lui Osirid, dvs aţi fi vraja care l-a învârtoşat spre naşterea mult iubitului său fiu, Domnul Aştrilor Şi Al Cerului.
Atât sunteţi de valoros pentru destinul neamului.
Şi să ne mai împiedicăm noi de un nume?? Când veţi fi pregătit, când vom merita să ştim, vom afla. E chiar aşa mare mâncare de peşte?

Ştiu...dar să mor, de vă spun!
Şi eu ce trebuie să fac la faza asta? Să-l aplaud?
MI SE RUPE!!

Cugetări

Când am deschis televizorul, primul lucru care mi-a siluit retina a fost..hai că puteţi..o declaraţie de dragoste. Normal. (Valentinu and stuff, remember?) "Eşti aerul meu (care-l trag în prag de seară?), eşti viaţa mea, fără tine nu sunt eu (dar cine? Robocop?). Te iubesc laleaua mea." (Cred că la suavă îi place lalelelelele, sau ceva).
No...chestia e că sunt pe treabă, mi s-a sculat cheful şi mi-am înveselit ziua (ca să fiu sincer.. cu ajutor extern, că nu mai puteam. Apă de izvor, mai repede că mor, lămâi, lămâi!). NEway...ce a fost a fost. Chestia e că starea de fapt mi-a născut nişte întrebări la care nu am răspuns.

Care este diferenţa dintre un golan şi un intelectual?
NICI UNA! Fondul e identic, forma e ambalată altfel. Amândoi spun aceleaşi lucruri, dar în formulări diferite.



Când vede o bunoacă, golanul urlă franc: "Maamă, da ce te-aş fu..gări până îmi pierd vlaga!"; când vede o dalbă fecioare, intelectualul îi declară elegant: "Te iubesc".
Melteanul, cu limbajul lui de cartier, spune "M-am băşit"; cineva mai cultivat trage un "pârţ", un pudibond mângâie atmosfera cu un "vânt", iar intelectualul rupe gura târgului, gânditor: "Am eliberat o flatulaţie".
Grosolanul cere rugos: "Vreau o pereche de chiloţi". Intelectualul solicită cu tact: "Aş dori o pereche de lenjerie intimă". (Aaaa...apropos! se spune "pereche" la pantaloni, fiindcă are 2 craci - UPS!!! CARE E FORMA ELEGANTĂ???? REPEDE, CĂ-MI DAU CU FIRMA-N CAP!!!. Chiloţii, dacă nu au aşa craci, se mai pot numi "pereche"?)
Necioplitul declară tăios: "Mă duc să bag la maţ". O persoană de condiţie medie grăieşte limpede: "Mă duc să mânânc". Intelectualul o dă în bărci, galanton: "Merg să servesc masa."

Persoana cu vocabular grosier foloseşte vorbe lipsite de fineţe. Graţiosul va spune întotdeauna "ciorbiţă" (cu buzele ţuguiate) în loc de neaoşul "ciorbă".

Mult mai delicatul "punguţă" a înlocuit rudimentara "pungă", "plimbărică" se foloseşte în loc de necivilizatul "plimbare". Pe scurt, că mai am şi alte treburi pe planetă: dacă nu utilizezi dimunitivarea a ...orice?, clar eşti om de cavernă, primitiv de geniu şi de porc, grav.

Dar am o mică întrebare: de unde s-a născut fantasma conform căreia folosirea diminutivelor te transformă în aristocrat de renume mondial? Toată spălătura de varză cu regulile bunului gust, doar la asta se reduce? Hai să vorbim ca retardaţii!! Uau, ce cool! Sunt trendy, să-mi moară ţigla de pe kotetsu (asta e în japoneză, că cică în română iese un cuvânt prea mult prea frust) lu' porc!
Suntem un neam de boieri!! URA!!!! Noi suntem români, noi suntem romani, noi suntem urmaşii lui...Vlăduţ Ţepuţel!!
Uuuuuuuuuuuuu....iese naşpa, plus că se înţelege ca pixu! Totuşi, se pare că nu chiar pentru toate lucrurile se poate folosi o exprimare alintăcioasă...Dă prost la o anumită parte de public. Ma bad.

Desiur, asta nu schimbă lucrurile cu nimic. Suntem o naţie de tarabostes...şi totuşi, în toată viaţa mea, eu am întâlnit o singură şi unică persoană care emană rafinament nobiliar prin toţi porii. (Plecăciuni) Hmmmm....ciudat! Cred că e timpul să belesc ochii mai cu talent la lumea prin care mă învârt. Mai ştii că nu sunt înconjurat de Elwişi, Madonne, Williami şi Marlene, iar eu ca dobitocul, ignor totul? Sau, poate sunt doar ghinionist...de câte ori ies în lume, toţi sunt duşi la toaletă, să facă căcuţa. (sau pipilică...nu ştiu sigur, nu am controlat pe nimeni)
Sigur, aşa se întâmplă!

P.S.: Mai am o întrebare elementară: Sunt trendy dacă-s cool, sau sunt cool dacă-s trendy? Vreau să fiu....ceva la modă, dar să-mi bag (mănuşa, că mi-au îngheţat deştele) dacă ştiu ce!

Tripod - The Reborn

Pentru...SE ŞTIE! Keep up ză good work!

Pentru Ellie: I got your back, too. Together, anything is possible...even wooping internet's butt. Sau îi luăm o drezină şi purcedem la pedalare: Arriba-ribba-ribba...IIIIIIHHAAAAAAAAAAAAAA!!!!!
Vremea mea trecuse, era rândul generaţiei tinere să iasă la rampă.
The Tripod se destrăma, pentru că eu îl părăseam. Trebuia să mă izolez. Singur, nu mai ţin seama de consecinţe, nu am remuşcări. E mai simplu.
Dar nu am putut face asta....niciodată nu fac ce trebuie. De ce aş începe acum? Am încercat, dar nu am putut. Nu sunt croit pentru viaţa în doi. Nu mă pot adapta. Îmi pierd lubrifierea mecanismelor interioare şi angrenajul începe să scârţâie, dă rateuri şi îmi pierd controlul. În doi, am reacţii din cele mai ciudate, uneori înspăimântător de agasante. Însă nu mă simt înjumătăţit pe nicăieri, ca să îmi caut vreo completare. Sunt cât se poate de întreg (serios, pe verificatelea), nu îmi doresc surplus de organe. Totuşi, funcţionez doar în 3. Respir, mă regenerez, doar atâta timp cât există trinitate. Trei, o cifră sacră, o cifră demonică, o simplă scrijelire pe o tăbliţă de lut. Viaţa în 3...pentru că între două, nu mă plouă.
Cu 150 de milioane de ani în urmă, viaţa se supunea regulii tripodului. Teropodele, mai rapide, mai eficiente şi mai agile, făceau legea într-o lume a greoaielor patrupede.

Acum domină sistemul dual, însă trepiedul a rămas cel mai statornic mod de abordare a problemelor. Viaţa în 2 duce la obţinea de soluţii absolute: alb sau negru, da or ba. "Only a Sith deals in absolutes"... Deci într-o lume cu adevărat democratică, trei-ul îţi oferă posibilitatea de a alege o cale de mijloc, reciproc avantajoasă: "Alb-negru-alb-negru-NEI-NEI!", vorba papagalilor din reclama cu acelaşi nume.
Nu suntem cavalerii mesei rotunde, unde toţi aveau aceleaşi drepturi. Noi suntem punctele de sprijin ale unui triunghi echilateral, pentru că toţi suntem la conducere, în aceiaşi măsură. Suntem axele care definesc o lume tridimensională, bogată în detalii. Trăim realităţi diferite, dar problemele pe care le întâmpinăm sunt aceleaşi. Suntem diferiţi, suntem zăpăciţi, suntem nebuni...dar ne completăm reciproc. Realism, pesimism, optimism; imaginea de ansamblu. Infern, Purgatoriu, Paradis; propria noastră lume. Corp fizic, corp mental, corp astal; omul.

Şi totuşi, regret.
Regret că am o personalitate multilateral dezvoltată, dar vouă, persoanele la care ţin cel mai mult, vă arăt cu precădere aspectele cele mai negre ale ei. De ce fac asta?? Pentru că ţin la voi, pentru că acesta este modul meu de a v-o arăta. Cu fiecare cuvânt, vă dau puterea să mă distrugeţi, să mă pulverizaţi în atmosferă, să mă împrăştiaţi în toate colţurile pământului. Am încredere în voi, ştiu că nu o să faceţi asta no matter what. Arhimede obişnuia să spună: "Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc". Finţa umană este fragilă, eu nu am vreo altă pretenţie. Eu vă dau gândurile...nu este nevoie de mai mult, pentru a-mi destabiliza universul spiritual.
Adevărata faţă a unei persoane se vede în momentele limită, când acţionează din instinct. Instictul este definit doar de partea întunecată: frica, ura, nu se pot mima, nu se pot dosi, nu se pot uita. Le ai sau le ai, din două una. Cu toţii le avem, dar suntem educaţi să le ascundem. Pentru a trăi în societate, trebuie să ne creem o mască acceptabilă cel puţin de o majoritate. Momentele cheie, punctele critice anulează aceste convenienţe idioate, deci ele ne definesc. Angoasele ne definesc...iar discutînd aceste lucruri (nu întotdeauna plăcute) cu voi, vreau să vă arăt cât de mult vă preţuiesc. Întotdeauna şi fără rezerve. Vorbesc cu voi, ca cu mine însumi. Sunteţi extensii ale propriei mele existenţe. Dacă m-aş arunca de pe o stâncă, ştiu că voi sunteţi jos, să mă prindeţi (copii, nu încercaţi aşa ceva acasă!).
Am trecut prin momente dificile, voi aţi fost alături de mine. De cele mai multe ori vă lăsam fără cuvinte, însă prezenţa voastră m-a ajutat să îmi ţin creierii întregi. M-aţi susţinut, încă o faceţi...deşi de cele mai multe ori, eu uit. Sper, încerc din răsputeri să mă ridic la înălţimea voastră.

Regret că am o personalitate multilateral dezvoltată, dar vouă, persoanele la care ţin cel mai mult, vă arăt cu precădere aspectele cele mai negre ale ei. Cu permisiunea voastră, voi continua să fac asta. Dar o să compensez. Pinky promise.
Aşa sunt eu, aşa înţeleg eu parametrii unei relaţii strânse...iar voi mă acceptaţi. Nu am nevoie de mai mult...nu mai caut altceva. Nu are rost. Compania voastră îmi este de ajuns. În privinţa companiei mele...v-am împărţit vouă toate acţiunile ei (btw, brilliant wordplay, Roxana).
The Tripod lives again and I'm proud to be a part of that.