miercuri, 2 decembrie 2009
marți, 1 decembrie 2009
Recenzie film - 2012
Am reuşit şi eu, în sfârşit, să văd care e şpilul cu “2012”…filmul mult cântat şi mult aşteptat în cinematografele sfârşitului de toamnă.
În principiu, totul este o re-interpreetare modernă a Potopului Biblic. Dincolo de efectele vizuale care realmente îţi taie respiraţia, dincolo de clădiri care se dărâmă ca şi cum un arhitect sadic le-ar fi construit din cărţi de joc, trecînd cu vederea autostrăzile care se răsucesc ca şerpălăii loviţi de streche, automobilele (majoritatea extrem de scumpe) care zboară ca popicele în toate direcţiile, exploziile şi erupţiile vulcanice, povestea filmului este foarte simplistă: în 2012, datorită alinierii soarelui cu celelalte planete, pământul trece prin schimbări radicale...sau, cu alte cuvinte începe Apocalipsa. Lumea dă ortu' popii în grup compact, litosfera se crapă ca un dovleac răscopt, unii dau în debileală, alţii intră în panică... Şi bineînţeles, un erou americam multipotent, care reuşeşte să evite toate nenorocirile pe muchie de mustaţă.
Eu am remarcat însă, o altă idee. Când totul ţi se năruie sub picioare, trebuie sa cauţi o rută de scăpare...pe care o găsesti doar dacă ai suficienţi bani. Nu mai contează nimic, decât banul. Persoanele care cică au fost alese să ducă în viitorime genotipul rasei umane, numărau doar arabi şi magnaţi de afaceri care au deţinut euroi şi au fost în stare să îşi cumpere supravieţuirea. Nu copii, genii sau alte valori...ci politicieni şi graşi împuţiţi, care au avut destul mălai. Ceea ce mi se pare foarte real.
Îmi vin acum în minte idealiştii care se scandalizează cu vânele pleznindu-le la tâmple: “Cum se poate aşa ceva?? Până şi sacra viaţă a unui om, viaţa dată de la Dumnezeu, să depindă de ochii lu’ Ucigă-l Crucea?? Vaiiii…”.
Da, este foarte adevărat…ABSOLUT totul depinde de puterea financiară. Că dacă nu ar fi aşa, nu s-ar mai organiza teledonuri pentru ajutorarea nevoiaşilor loviţi de soartă, ziarele nu ar mai fi pline de poze cu bebei suferinzi de diferite malformaţii sau boli, care au nevoie de “x mii de euro” pentru o intervenţie chirurgicală
Dar să revin...
A fost patetică scena în care, vezi Doamne, liderii lumii au fost cuprinşi de remuşcări şi au acceptat, cu lacrimi în ochi, să deschidă porţile arcelor. Mda...sigur! Hai măi...fiţi serioşi! Sau era nevoie de o scenă lacrimogenă, ca să înveţe tot prostul că poţi reuşi şi prin sentimente nobile, curaj şi credinţă...
Mi s-a frânt corasonul de la atâta filantropie! Of, of, măi, măi.
Una peste alta, muvi-ul (cică aşa se zice acum... “Mă duc să văd un muvi”) a fost ok...presupun. Doar două ore şi jumătate de imagini şi iluzii...Fără profunzime sentimentală, ci doar plin de trucaje, efecte speciale, explozii nimicitoare şi acţiune alertă (sau mă rog...nimicire alertă). Ceva de petrecut timpul, dar fără vreo morală care să îţi descopere cine ştie ce sensuri ascunse ale vieţii sau viziuni mistice.
În principiu, totul este o re-interpreetare modernă a Potopului Biblic. Dincolo de efectele vizuale care realmente îţi taie respiraţia, dincolo de clădiri care se dărâmă ca şi cum un arhitect sadic le-ar fi construit din cărţi de joc, trecînd cu vederea autostrăzile care se răsucesc ca şerpălăii loviţi de streche, automobilele (majoritatea extrem de scumpe) care zboară ca popicele în toate direcţiile, exploziile şi erupţiile vulcanice, povestea filmului este foarte simplistă: în 2012, datorită alinierii soarelui cu celelalte planete, pământul trece prin schimbări radicale...sau, cu alte cuvinte începe Apocalipsa. Lumea dă ortu' popii în grup compact, litosfera se crapă ca un dovleac răscopt, unii dau în debileală, alţii intră în panică... Şi bineînţeles, un erou americam multipotent, care reuşeşte să evite toate nenorocirile pe muchie de mustaţă.
Eu am remarcat însă, o altă idee. Când totul ţi se năruie sub picioare, trebuie sa cauţi o rută de scăpare...pe care o găsesti doar dacă ai suficienţi bani. Nu mai contează nimic, decât banul. Persoanele care cică au fost alese să ducă în viitorime genotipul rasei umane, numărau doar arabi şi magnaţi de afaceri care au deţinut euroi şi au fost în stare să îşi cumpere supravieţuirea. Nu copii, genii sau alte valori...ci politicieni şi graşi împuţiţi, care au avut destul mălai. Ceea ce mi se pare foarte real.
Îmi vin acum în minte idealiştii care se scandalizează cu vânele pleznindu-le la tâmple: “Cum se poate aşa ceva?? Până şi sacra viaţă a unui om, viaţa dată de la Dumnezeu, să depindă de ochii lu’ Ucigă-l Crucea?? Vaiiii…”.
Da, este foarte adevărat…ABSOLUT totul depinde de puterea financiară. Că dacă nu ar fi aşa, nu s-ar mai organiza teledonuri pentru ajutorarea nevoiaşilor loviţi de soartă, ziarele nu ar mai fi pline de poze cu bebei suferinzi de diferite malformaţii sau boli, care au nevoie de “x mii de euro” pentru o intervenţie chirurgicală
Dar să revin...
A fost patetică scena în care, vezi Doamne, liderii lumii au fost cuprinşi de remuşcări şi au acceptat, cu lacrimi în ochi, să deschidă porţile arcelor. Mda...sigur! Hai măi...fiţi serioşi! Sau era nevoie de o scenă lacrimogenă, ca să înveţe tot prostul că poţi reuşi şi prin sentimente nobile, curaj şi credinţă...
Mi s-a frânt corasonul de la atâta filantropie! Of, of, măi, măi.
Una peste alta, muvi-ul (cică aşa se zice acum... “Mă duc să văd un muvi”) a fost ok...presupun. Doar două ore şi jumătate de imagini şi iluzii...Fără profunzime sentimentală, ci doar plin de trucaje, efecte speciale, explozii nimicitoare şi acţiune alertă (sau mă rog...nimicire alertă). Ceva de petrecut timpul, dar fără vreo morală care să îţi descopere cine ştie ce sensuri ascunse ale vieţii sau viziuni mistice.
Kumbaya, my dear Românica
“Pe vremea lui Ceauşescu mergeam în fiecare an la mare; am schimbat două maşini şi aveam bani strânşi la C.E.C. pentru o a treia. Aveam servici şi salariu bunicel, care venea la timp. De mâncare primeam pe cartelă, stăteam la coadă, dar aveam într-un fel sau altul ce să mâncăm. Apoi a venit revoluţia şi s-a ales praful de tot…în douăzeci de ani, nu am reuşit să mai plec în nici un concediu. Serviciul l-am pierdut, sănătatea este din ce în ce mai şubredă, maşina a ruginit în garaj…pentru că nu îmi mai permit să îi fac un plin. Casa a început să se dărâme şi nu am bani să o renovez, soţul primeşte salariu o dată la două luni. Este bine măcar, că nu mai stau la cozi infernale prin alimentară…doar că ea a cam devenit muzeu: intru, îmi clătesc ochii prin vitrinele frigorifice, apoi ies. Nu am altceva ce face…
Era mai bine pe vremea dictatorului…îşi făcea el palate, se scălda în bogăţii, dar ne permiteam şi noi, amărâţii, să mai trăim. Era cenzură a naibii de rea…dar pentru intelectuali; se ascultau telefoanele în disperare, doar că nu se spunea în gura mare ca acum…iar noi aveam aceeaşi viaţă ca în prezent: ne trezeam, mergeam la lucru, aşteptam avansul şi lichidarea. Şi acum este la fel, doar că nu mai avem unde merge să muncim, sau dacă totuşi avem, îşi bat joc de noi toţi îndesaţii şi ne aleargă ca pe hoţii de cai, pe un salar mizerabil”
Cam aşa mi se plângea cineva, mai acum 2 zile, în timp ce mă lovise cheful de stat la taclale, pe o bancă în parc. Şi îmi povestea mie, de parcă eram Tata Mare De Supt Prun şi o puteam eu ajuta cumva . Mda, sigur! Vezi să nu…
Asta m-a făcut însă să mă gândesc mai serios la ce presupune viaţa în Românica actuală. Nu mă prea interesează ce a fost, pentru că oricum nu se poate face nimic în problema asta; a fost, a trecut… Bănuiesc şi eu, ca prostu’, că tinerii nu au murit în revoluţie pentru că nu se mai lăsa dus binele de pe ei. Dar eu nu trăiesc acum 20-25 de ani, ci acum…iar ziua de azi e cea care mă doare. Aşa că mă concentrez pe ACUM…
…ca să văd o epavă hâdă, măncată de putrziciune...un tărâm al nimănui.
Astăzi cică se sărbătoreşte ceva important. Este ziua României, a tuturor românilor…doar că pentru mine este o zi ca oricare alta. Lucrez normal, mânânc ca în oricare altă zi, natura mă cheamă ca de obicei. Nu primesc prime sau alte cadouri, nu dorm mai mult sau mă distrez mai mult ca de obicei. Nu mă scuteşte nimeni de la plata facturii de mobil, nu primesc reduceri la întreţinere…Aşa că de ce să mă deranjez? Pentru nişte idealuri care este foarte posibil să nu se realizeze? Pentru ideologii complicate cu aceiaşi limbă şi aceleaşi trăiri şi simţiri? Nu ştiu cum să spun, dar viaţa mea este practică şi pragmatică. Frate frate, dar brânza-i pe bani. Atât. Nu pot să fiu ipocrit să mă bucur aiurea, să aplaud ca o oaie tălâmbă cu lacrimi în ochi şi mâna pe suflet, doar pentru ca mâine să înjur din toţi ficaţii că sunt român; doar un nenorocit de românaş…
Este o pierdere prea mare de energie, iar eu nu mai îmi permit să pierd nimic.
M-a scârbit până peste poate când am văzut cum toţi umflaţii şi-au permis, au avut nemărginita nesimţire să apară în faţa alegătorilor; cu ochii lăcrimînd şi pieptul vibrînd de mândrie, ei preaslăveau tricolorul şi îi cânteau ode ţărişoarei…aceleaişi ţări pe care au băgat-o în groapă şi i-au aruncat cu sodă caustică în creştetul capului. Sau nu…mogulii cei răi şi rechini câh trebuie să fie de vină aici…pentru că ei s-au bătut cu disperare, şi-au dezgolit vitejeşte piepturile în faţa primejdiilor care ameninţau neamul.
Este ziua tuturor românilor?? Deci şi a lor…caz în care nu vreau să sărbătoresc nimic. Hai băi...că nu am luat-o pe câmpii chiar atât de rău! Ce, par chiat atât de trepanat??
Mă uitam amuzat la nişte persoane...S-au înghesuit de disperaţi la o mică slujbă efectuată la o troiţă din oraş, pentru sărbătorirea zilei naţionale…S-au împins, s-au ameninţat, doar pentru că s-a auzit că vor veni reprezentanţii nu-ştiu-cărui-partid să împartă daruri de campanie (într-un oraş vecin, au împărţit hanorace, ceasuri şi probabil, pungi cu de-ale gurii). “Ce alţii, s-au născut cu două perechi de de coaste în plus, să ia ei tot?”. Doar că, SURPRIZĂ: oficioşii au venit, au pus o coroană de flori, au plecat. Apoi s-a spart târgul, şi toţi au plecat pe la căşile lor...cu buza umflată unii, cu sufletul plin de patriotism idiot, alţii.
Drăguţ…
Şi totuşi, pe cine să sărbătoresc? Pe compatrioţii care se omoară plini de demnitate pentru o pomanageală de la bilele de lipide râncede care cică ne conduc?
Este ziua naţională. Iar primarul nu s-a învrednicit nici măcar să spânzure o pânză tricoloră de câţiva stâlpi…măcar de cei care domiciliază în centru.
Ce vreţi să sărbătoresc? Poate Ziua Proteve-ului…deşi nici măcar asta nu mă afectează direct, pentru că nu urmăresc postul acesta. Am înţeles că au o campanie cu “Jos Pălăria”…dar nu am înţeles pentru cine. Poate pentru Bute…doar că România nu şi-a adus nici un milimetru de aport în succesul lui. Pentru medaliile lui Drăgulescu? Nici aici nu avem vreo contribuţie.
Pentru cine să ne dăm jos pălăria? Poate pentru un trecut cu care ne mândrim, dar pe care nu îl merităm..
P.S.: e mare frăsuneală cu cântarea aia pentru Românica şi găsirea unui imn care să ne reprezinte. Propunerea mea este următoarea:
...Unde întâlnim două simboluri: a ţărilor civilizate şi a propriului nostru neam blagoslovit. Vă las pe voi să ghiciţi care sunt acelea…
Enjoy!
Era mai bine pe vremea dictatorului…îşi făcea el palate, se scălda în bogăţii, dar ne permiteam şi noi, amărâţii, să mai trăim. Era cenzură a naibii de rea…dar pentru intelectuali; se ascultau telefoanele în disperare, doar că nu se spunea în gura mare ca acum…iar noi aveam aceeaşi viaţă ca în prezent: ne trezeam, mergeam la lucru, aşteptam avansul şi lichidarea. Şi acum este la fel, doar că nu mai avem unde merge să muncim, sau dacă totuşi avem, îşi bat joc de noi toţi îndesaţii şi ne aleargă ca pe hoţii de cai, pe un salar mizerabil”
Cam aşa mi se plângea cineva, mai acum 2 zile, în timp ce mă lovise cheful de stat la taclale, pe o bancă în parc. Şi îmi povestea mie, de parcă eram Tata Mare De Supt Prun şi o puteam eu ajuta cumva . Mda, sigur! Vezi să nu…
Asta m-a făcut însă să mă gândesc mai serios la ce presupune viaţa în Românica actuală. Nu mă prea interesează ce a fost, pentru că oricum nu se poate face nimic în problema asta; a fost, a trecut… Bănuiesc şi eu, ca prostu’, că tinerii nu au murit în revoluţie pentru că nu se mai lăsa dus binele de pe ei. Dar eu nu trăiesc acum 20-25 de ani, ci acum…iar ziua de azi e cea care mă doare. Aşa că mă concentrez pe ACUM…
…ca să văd o epavă hâdă, măncată de putrziciune...un tărâm al nimănui.
Astăzi cică se sărbătoreşte ceva important. Este ziua României, a tuturor românilor…doar că pentru mine este o zi ca oricare alta. Lucrez normal, mânânc ca în oricare altă zi, natura mă cheamă ca de obicei. Nu primesc prime sau alte cadouri, nu dorm mai mult sau mă distrez mai mult ca de obicei. Nu mă scuteşte nimeni de la plata facturii de mobil, nu primesc reduceri la întreţinere…Aşa că de ce să mă deranjez? Pentru nişte idealuri care este foarte posibil să nu se realizeze? Pentru ideologii complicate cu aceiaşi limbă şi aceleaşi trăiri şi simţiri? Nu ştiu cum să spun, dar viaţa mea este practică şi pragmatică. Frate frate, dar brânza-i pe bani. Atât. Nu pot să fiu ipocrit să mă bucur aiurea, să aplaud ca o oaie tălâmbă cu lacrimi în ochi şi mâna pe suflet, doar pentru ca mâine să înjur din toţi ficaţii că sunt român; doar un nenorocit de românaş…
Este o pierdere prea mare de energie, iar eu nu mai îmi permit să pierd nimic.
M-a scârbit până peste poate când am văzut cum toţi umflaţii şi-au permis, au avut nemărginita nesimţire să apară în faţa alegătorilor; cu ochii lăcrimînd şi pieptul vibrînd de mândrie, ei preaslăveau tricolorul şi îi cânteau ode ţărişoarei…aceleaişi ţări pe care au băgat-o în groapă şi i-au aruncat cu sodă caustică în creştetul capului. Sau nu…mogulii cei răi şi rechini câh trebuie să fie de vină aici…pentru că ei s-au bătut cu disperare, şi-au dezgolit vitejeşte piepturile în faţa primejdiilor care ameninţau neamul.
Este ziua tuturor românilor?? Deci şi a lor…caz în care nu vreau să sărbătoresc nimic. Hai băi...că nu am luat-o pe câmpii chiar atât de rău! Ce, par chiat atât de trepanat??
Mă uitam amuzat la nişte persoane...S-au înghesuit de disperaţi la o mică slujbă efectuată la o troiţă din oraş, pentru sărbătorirea zilei naţionale…S-au împins, s-au ameninţat, doar pentru că s-a auzit că vor veni reprezentanţii nu-ştiu-cărui-partid să împartă daruri de campanie (într-un oraş vecin, au împărţit hanorace, ceasuri şi probabil, pungi cu de-ale gurii). “Ce alţii, s-au născut cu două perechi de de coaste în plus, să ia ei tot?”. Doar că, SURPRIZĂ: oficioşii au venit, au pus o coroană de flori, au plecat. Apoi s-a spart târgul, şi toţi au plecat pe la căşile lor...cu buza umflată unii, cu sufletul plin de patriotism idiot, alţii.
Drăguţ…
Şi totuşi, pe cine să sărbătoresc? Pe compatrioţii care se omoară plini de demnitate pentru o pomanageală de la bilele de lipide râncede care cică ne conduc?
Este ziua naţională. Iar primarul nu s-a învrednicit nici măcar să spânzure o pânză tricoloră de câţiva stâlpi…măcar de cei care domiciliază în centru.
Ce vreţi să sărbătoresc? Poate Ziua Proteve-ului…deşi nici măcar asta nu mă afectează direct, pentru că nu urmăresc postul acesta. Am înţeles că au o campanie cu “Jos Pălăria”…dar nu am înţeles pentru cine. Poate pentru Bute…doar că România nu şi-a adus nici un milimetru de aport în succesul lui. Pentru medaliile lui Drăgulescu? Nici aici nu avem vreo contribuţie.
Pentru cine să ne dăm jos pălăria? Poate pentru un trecut cu care ne mândrim, dar pe care nu îl merităm..
P.S.: e mare frăsuneală cu cântarea aia pentru Românica şi găsirea unui imn care să ne reprezinte. Propunerea mea este următoarea:
...Unde întâlnim două simboluri: a ţărilor civilizate şi a propriului nostru neam blagoslovit. Vă las pe voi să ghiciţi care sunt acelea…
Enjoy!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)