De ziua ta…

4 D.

Slăvim femeia, îi închinăm ode, o iubim…îi prea-mărim gingăşia şi frumuseţea în tablouri nemuritoare şi ne întrebăm retoric cu toţii, ca nişte retarzi: “Ce ne-am fi făcut fără FEMEIA DE LANGĂ NOI???” Păi…în primul rând, nu ne-am fi născut…nu am mai fi putut sta cu berica rece la picioare şi mâna la şliţ să ne uităm cu ochii injectaţi la nişte imbecili care aleargă după o minge, în timp ce mâncarea aburindă ne aşteaptă pe masă…nu am mai fi avut lenjerie curată…ciorapii nu ar mai fi stat aşezati pe perechi în şifonier… nu am mai fi avut o viaţă fericită şi liniştită…nu ar mai fi existat revistele pe care să ne curgă scuipatul din gură de excitare…nu am fi avut pe cine să “altoim” (ca să ne descărcăm) pentru că Bănel a greşit poarta…E CLAR! Am fi rămas nişte animale în grotă, făra să avem şansa să evoluăm…
Bărbaţii sunt doar niste bivoli în călduri, obsedaţi de sex! Deşi au creier, ei aleg întotdeauna să nu îl folosească…ei gândesc doar cu “biluţele” din zona mediană a corpului. Ce porci de cea mai joasă speţă! Noroc că s-au inventat femeile, care să îi educe (sau măcar să încerce), să le arate puritatea sentimentelor (deşi creierele lor de babuini nu o să le priceapă niciodată), să îi înveţe ce înseamnă mila, bunătatea, frumuseţea, sinceritatea… Mizeria în care se scaldă un bărbat (BLEAH!!!) este cunoscută de oricine; şi totuşi, nobilele femei se sacrifică pentru binele nostru, “îşi calcă pe inimă” şi ne înghit toate porcăriile, acceptă de bunăvoie otrava tutunului acru care le-o aruncăm în năsucurile lor delicate…CE VIAŢĂ NENOROCITĂ!
Femeile ne suportă, şi noi cum le răsplătim? Le violăm prin parcuri întunecoase, le omorâm, le înjurăm, le dispreţuim, le lovim (doar pentru că vasele nu stau aşezate “la linie” în uscător), le înşelăm. Aşa că meritau şi ele o sărbătoare doar a lor…O zi în care să încercăm să ne depăşim condiţia de neanderthalieni şi să le cântăm bunătatea şi altruismul de care dau dovadă. Femeile ne acceptă aşa cu suntem. Cu burdihan sau fară, moşnegi sau în floarea vârstei, pitici (chiar şi porno) sau înalţi…ele sărăcuţele ne acceptă….doar dacă avem contul din bancă plin de euro, sau “măcar” un Merţan ultimu’ tip la poartă. Dacă le dăm gentoace “în tendinţe” ca la Milano, pantofiori cocheţi şi pietricele sclipicioase, ne acceptă orice! Pentru a se putea făli, femeia e în stare să facă orice!….sunt doar nişte ipocrite!
Vorbesc cu dezinvoltură despre sentimente, despre cât de minunate sunt ele...cât de insensibi suntem noi, cei care nu le întelegem nevoile…Ele vor doar de dragoste! Care dacă nu vine la pachet şi cu ceva “mălai”, nu mai contează…Calcă în picioare orice inimă îndeajuns de imprudentă să îi ofere decât sentimentele.Vor doar sinceritate. Ca să poată apoi să îşi bată joc! Vor înţelegere, ca să îţi poată bârfi cu prietenele “moliciunea de fată” de care dai dovadă! Vor să le ocroteşti, ca să poată fugi în patul primului dulău cu ceafă lată şi lănţău la gât, care “le scoate la spectacole de karaoke” de cel putin 10 ori pe noapte. Vor…tot ce este mai bun, mai curat….PROSTII! Vor doar bani. Vor doar să îşi satisfacă “micile” capricii! Vor doar să fie bombe sexy cu o tonă de silicon, la care doar să jinduieşti ca un căţel după un os suculent… .Apelează la orice truc care trezeşte în tine instincte animalice, apoi se plâng că sunt înconjurate numai de tauri în călduri. Nu ar găsi şi ele un BĂRBAT nobil si generos, un cavaler romantic si sincer, puternic şi sensibil…..Cineva care să le trateze ca pe adevatele flori care sunt…
Şi dacă în grădina asta zoologică în care se învârt ca nişte lei în cuşcă dau din întâmplare peste cineva “mai altfel”, ce fac? Brusc, eşti doar un pămpălău fără…curaj. Brusc eşti doar o cârpă, un “ceva” atipic, demn de milă. Dintr-o dată nu le mai preocupă decât “modul în care le poţi fi mai folositor”. Se şterg cu sentimentele pe picioare şi aspiră la ceva mult mai material, care poate să le stăvilească setea de zdrăngănele colorate, pe care să şi le atârne de toate extremităţile.
Drăguţ….
Unde a dispărut toată inocenţa lor? Unde s-a dus curăţenia lor îngerească? Unde este parfumul îmbietor de floare pură? Totul s-a pierdut prin grotele inundate de buruieni ale inimii lor meschine…. FOARTE FRUMOS! Cam asta sărbătorim noi astăzi cu atâta aplomb…ZIUA IPOCRIZIEI!
Bărbaţii sunt ipocriţi pentru că laudă “în gura mare” pe cineva pe care dispreţuieşte. Pe cineva care maltratează zilnic, fizic şi/sau verbal. Pe cineva care îi serveşte doar ca bucatar şi sac de box.
Femeile sunt ipocrite pentru că aşa sunt ele. Nu le trebuie un motiv…Ipocrizia este la modă, şi ele nu vor decât să fie în pas cu “trendul”. Aşa cere turma, aşa cer şi ele. Nu e nimic care trebuie analizat şi dezbătut…
Nenorocirea este că prin toată mizeria asta se mai află pierdute şi câteva adevărate FEMEI. Femei romantice şi visătoare,dulci şi nevinovate, care suferă singure pentru că dau numai peste goriloi turbaţi şi duplicitari…Şi, în alte colţuri ale “galaxiei”, mai există încă adevarati BĂRBAŢI care suferă din cauza mizerabilelor materialiste şi duplicitare…
Eu pentru ele sărbătoresc astăzi. Pentru toate acele “femei-flori” neştiute, care îşi ascund tristeţea şi cred în continuare. Pentru toate acelea care nu au uitat să viseze, în ciuda greutăţilor ce le-au întâmpinat… Pentru toate acele femei care ne dau încredere şi ne ajută…Lor le doresc din suflet “La Mulţi Ani” şi sper din toată inima să îşi găsească calea spre fericire…

Covrigul şi gaura lui

Cu toţii ştim ce este acela un covrig. În drum spre lucru, în drum spre şcoală, în excursii sau pur şi simplu doar pentru că simţim nevoia să facem ceva cu gura (adică SĂ RONŢĂIM. NU vă gândiţi la prostii), cu toţii am mâncat măcar o dată în viaţă un covrig. Mic sau mare, gros sau subţire, crocant sau fiert, împletit sau nu, simplu, cu mac sau cu susan, cu toţii am mâncat măcar o dată în viaţă un covrig. Unii spun “că covrigii este alimentul săracului”…Nu este adevărat! Repet: NU-ESTE-ADEVĂRAT!!! Indiferent dacă eşti bogat sau sărac, dacă în garaj ai ultimul tip de Aston Martin sau primul (şi singurul) tip de Trabant, dacă stai într-o vilă cu 50 de camere şi piscină în curtea din spate sau într-o cutie găurită de carton pe uliţa cimitirului, ai mâncat în viaţa asta a ta, măcar o dată, măcar un covrig…Iubim atât de mult covrigii încât avem şi un loc special în frumoasa noastră cultură, dedicat doar lor: “Umblă câinii cu covrigi în coadă”. Aşa spune prea-mărita noastră înţelepciune.…Da’ de ce nu umblă cu gogoşi în coadă? De ce nu umblă cu pizza, tarte, biscuiţi, pişcoturi, fripturi (ca să le rămână şi lor oasele), muşchi file sau icre negre? Pentru că nu au gaură? Vedeţi cât de importantă este o gaură? Ceva abstract, care nu reprezintă nimic...Fără gaură (gaura de la covrig) nu ar fi existat zicala românească. Nu ar fi existat pretextul pentru a ne etala cultura milenară. Nu ar fi existat covrigul. Nu am fi existat noi.
Covrigul este simbolul nostru naţional...Francezii au Turnul Eiffel. Americanii au Statuia Libertăţii. Canadienii au Frunza de Arţar. Noi avem Covrigul, dimpreună cu gaura lui. Atunci de ce ”ăia” au spus new-york-ezilor că simbolul reprezentativ pentru noi este un ponei roz cu zvastică pe coapsă şi os băgat (deloc întâmplător) în părţile mai ruşinoase ale trupului? Ei sunt rozalii graşi şi umflaţi, fericiţi şi fără griji? Zvastica este viaţa asta grea şi amărâtă (amplasată mai spre spate, mai aproape de noi) iar noi suntem osul?
Ceea ce nu a observat nimeni niciodată este altceva: TOTUL ESTE UN COVRIG! Nu râdeţi aşa, că o să vă explic imediat. Apoi o sa râd eu, pentru că îmi daţi dreptate....
VIAŢA ESTE UN COVRIG. (Acum o să intru puţin în ezoteric). Este ceva continuu şi neîntrerupt, care curge ca un râu nestăvilit la vale...Diferitele seminţe de susan (Noi) încearcă din toate puterile să îi umple golul central (Moartea) însă oricât s-ar strădui, sunt prea mici, prea infime ca să poată face ceva. Sunt prea nesemnificative...Desigur: pentru unii viaţa este covrigul acela împletit, uns cu zahăr sau dulceaţă, aburind şi îmbietor...pentru unii este doar un cerc de cocă fiartă...însă oricum ar fi, este prezentă ÎNTOTDEAUNA şi gaura. Orice am face, oricât ne-am chinui, nimicul din mijloc nu îl putem nega. El există, chiar dacă nu vrem să îl vedem. Chiar dacă purtăm ochelari de soare sau de vedere.
ROMÂNIA ESTE UN COVRIG. Este o ţară binecuvîntată, un amfiteatru al tuturor bogăţiilor. Avem peisaje naturale care te lasă cu gura căscată ”ca la dentist”, cu fluvii de gunoaie, P.E.T-uri de bere şi pachete de ţigări. Avem unicitatea Deltei, cu tot cu milioanele de ţânţari care te sug cu plăcere şi te gonesc de pe teritoriul lor. Avem pajişti întinse şi mănoase, împănate din loc în loc cu parfumatele bălegi bovine, ovine sau cabaline (uneori chiar umane). Avem munţi semeţi străbătuţi de şosele neprotejate de parapeţi, care te ”invită” să cunoşti mai îndeaproape abisul ce se cască în stânga sau în dreapta ta. Avem căi ferate ce lucesc romantic în soarele dimineţii, cărora le mai lipseşte ici-colo, pe la vreo îmbinare, câte un şurub inofensiv sau un prezon şmecher care părăseşte ca prin farmec ”locul de domiciliu”...Covrigul şi gaura lui. Comorile pe care le avem şi ne batem joc de ele, cu nesimţire crasă. Ambrozia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar pe care nu ne-o îndeasă şi în gură.
LUMEA ÎNTREAGĂ ESTE UN COVRIG. Iar România este gaura lui. Locul de baştină al ipocriziei, prostiei, imbecilităţii, nesimţirii, snobismului. Locul unde unii au cât pentru 30 de generaţii şi unii abia îşi pot cumpăra pâinea cea de toate zilele. Ţara bolizilor de curse care din păcate nu au fost construiţi să planeze pe deasupra hârtoapelor autohtone. Locul unde se nasc miliardarii doar dintr-o semnătură nevinovată a pixului. Ţara în care spiritul civic şi altruismul îţi asigură o căsuţă frumoasă, la 2 metri sub pământ. Unde eşti olimpic internaţional şi primeşti o diplomă de merit. Locul unde mori pentru că nu ai nimic să îi bagi în buzunar lu’ cutare sau cutare. Locul în care şmecheria, prostia şi cretinismul sunt slăvite cu adoraţia unui beţiv pentru sticla lui.
INIMA MEA ESTE UN COVRIG....Odată, în tinereţe, era plină de idealuri şi de vise. Plină de încredere şi de veselie, nerăbdătoare să guste din plăcerile vieţii. Însă dragostea, în loc să se aşeze cuminte acolo şi să o completeze, a răscolit-o fără milă cu buldozerul, a bombardat-o cu proiectile atomice. Idealurile au fost năruite ca un castel de cărţi în furtună. Plăcerile s-au transformat în lupta pentru existenţa zilnică. Veselia s-a preschimbat în grija apăsătoare pentru viitor. Încrederea a devenit frustrare. Dragostea s-a transformat în dezamăgire. Un pustiu întunecat, dezolant şi părăsit, cu un înveliş subţire şi gelatinos de aluat, care fierbe la foc mic (în ritmul ăsta o să iasă un ceva opărit, nu fiert). Un covrig, al cărui gaură se măreşte încet, dar sigur.
Totul este un covrig cu gaură. Sau doar o gaură?

Fitze de P(r)ost

A început Cursa Mântuirii!
De astăzi nu mai minţi, nu mai furi, nu mai violezi fecioare neprihânite care s-au afişat mai golite (sau mai pline) de haine prin revistele colorate, nu mai ucizi în plină stradă – doar pe la colţurile întunecoase (oare o să ne plictisim de acum când vom deschide televizoarele şi în loc de ştiri sângeroase vom vedea doar copiii jucîndu-se veseli în parc, supravegheaţi atent de mamele pitite “strategic” de razele soarelui?). Nu îi mai „fentezi” pe fraieri la alba-neagra, nu mai “abureşti” dobitocii cu “succesurile” care îţi împănează cu mândrie C.V.-ul, nu îţi mai afişezi ostentativ limuzina de mii de euro pe uliţa satului... Cu toţii suntem mai pioşi, mai buni, mai iertători. Şi mai presus de toate, suntem mai atenţi la ce îmbucăm (pufoşii halitori de cârnaţ şi puhavii iubitori de caltaboş trebuie să îşi pună pofta-n cui, pentru că altfel, nu sunt primiţi în Rai). Aşa că ne punem cu mic cu mare la dietă....Magazinele alimentare îşi pitesc produsele ambalate îmbietor din vitrine, ascund şunculiţa, jambonul, lăpticul şi brânza de burduf şi afişează cu sfinţenie sutele şi mii de chestii care au în componenţă soia (nu din aia modificată genetic). Cu toţii ţinem post! Nu se mai oripilează nimeni de kilele de E-uri sau tonele de amidon sintetic din mâncare, nu mai există obiecţii cu privire la provenienţa mai neecologică a legumelor; pentru norişorii albi pe care vom dănţui după moarte, nici un sacrificiu nu este prea mare!
Cuminte, la restaurant nu mai ceri ciorbă de os afumat, ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi tarte cu frişcă la desert; vrei să fii în trend, deci te lipseşti. Ceri toate specialităţile cu soia, verdeţuri, cartofi şi paste făinoase...îi tragi o înjurătură (cu referire la origini şi la dumnezei) chelnerului neîndemânatic care se mişcă ca “ochii mortului”, spui regulamentara rugăciune prin care îi mulţumeşti lui Doamne-Doamne pentru hrana zilnică, apoi mămânci fericit (şi cam cu noduri) bucatele “de post” pe care le-ai urlat cu 10 minute în urmă ospătarului..
Zbieri nervos la vreun fite-cine care ţi-a blocat ieşirea de pe locul de parcare, în trafic împarţi “binecuvântări” cu “semnul păcii” la nefericiţii care nu se dau la o parte din faţa bolidului proprietate personală, îi înjuri cu patimă “păia de sus” pentru ineficienţa semafoarelor, apoi, ajuns în sfârsit acasă, te eliberezi de energia negativă acumulată peste zi, citind din scoarţă-n scoarţă o cărticică de câteva pagini, luată de “aia bătrână” de la biserică…
…Adormi cu zâmbetul pe buze, cu gândul la masa cu “toate cele cuvenite” care va trona în mijlocul sufrageriei, peste câteva săptămâni.
DRUMUL…(Nu. Este prea puţin spus). AUTOSTRADA SPRE RAI ÎŢI ESTE ASIGURATĂ!!!

GATA!!!!!! NU MAI POT!!! M-am săturat de piTZipoancele tâmpe care ţin post doar pentru ca Domnul să le milostivească cu câte un pui de milionar în euro, amorezat până peste urechi de rotunjimile lor apetisante şi siliconate! Mi-a ajuns până în gât ipocrizia cu care ne abţinem de la mâncare “pentru că aşa este bine”! Dumnezeu stă la o tarabă unde ne prezentăm noi amărâţii şi cerem ca la alimentară câte un favor? ”Vă ajut, dar daţi şi voi ceva la schimb….” Aşa? Aşta înseamnă să fii credincios? Trebuie doar să executăm după ureche nişte cerinţe, şi asta ne garantează locul printre îngeri?
Vrem un “gipan ultimu’ răcnet” la poartă? Vrem să luăm milioanele de lei/euro care ne fac cu ochiul şmechereşte din contul bine păzit al Loteriei cu Trifoiul Norocos? Vrem să treacă Criza asta nenorocită mai repede? Vrem să privim spre cerul brăzdat de sutele de autostrăzi suspendate care “râd în soare argintii”? Vrem ca princhidelul să termine primul din clasă? Vrem să avem succesul garantat atunci când expropriem cu japca vreun bătrânel bolnav sau vrem doar ca a doua zi să avem la masă curcan la rotisor şi o sticlă de Cabernet, după care să râgâim cu patimă?
POSTIM! (da’ nu de la bairamurile unde femeile se unduiesc lasciv pe o bară lucitoare sau de la chermezele la care curg râuri de băutură, că ele sunt sarea şi piperul din viaţă. Doar de la mâncare). Şi ca să fim si mai “miezoşi”, mai dăm câte un leuţ şi la bieţii cerşetori care aţintesc asupra noastră ochii lor mari de căţelandri hăituiţi….Acum Dumnezeu SIGUR nu ne va uita! Avem deja rezervările făcute pentru “Fericirea Veşnică”!

De ce chiar totul a devenit doar un subiect de brand? De ce se scot milioane de euro de pe urma a ceva care ţine doar de trăirea şi de sufletul fiecăruia? De ce privim totul atât de simplist şi pierdem din vedere profunzimea? De ce bagatelizăm totul, dar avem pretenţia “obrazului fin”? De ce transformăm TOTUL într-o gândire de turmă, pierzînd esenţa undeva, prin tufişurile plaiurilor noastre mioritice? De ce suntem atât de falşi? De ce ne obsedează atât de mult imaginea? “Fără număr, fără număr, fără număr” a devenit singurul principiu care ne ghidează viaţa?
Este trist….