Sexismul (lui Buhnici)

Cum re-devii relevant pe piaţă, atunci când lumea a uitat de tine? Simplu şi conform înţelepciunii populare: copilul care nu plânge, nu primeşte ţâţă. Şi cine nu face prostii, nu primeşte atenţie..

Teoria asta a aplicat-o George Buhnici - un om pe care nu îl cunosc decât după nume. Ştiu că prezintă ceva pe la Pro TV, prin urmare e un fel de vedetă. Jurnalist, desigur şi mai presus de toate, influencer.

No, bun. Şi nenea ăsta a zis ceva, că vrea să vadă numai super-modele pe plajă. Cu propriile cuvinte, declaraţia sună aşa: "Dar, serios, mai mergeţi pe la sală, fetelor! Venim la mare ca să vedem piele şi aş vrea ca pielea aia să nu aibă vergeturi".

Uite aşa a apărut motivul pentru care i-a sărit în cap toată suflarea românească şi s-au imflamat toţi moraliştii şi apărătorii de drepturi, politicieni, profesori, doctori, poliţişti, fotografi, prăjitori de cartofi, scriitori, filosofi şi oricine altcineva.

 

Mda... şi d-aia nu am eu pulover pe gât! Nu mă înscriu în targetul spuselor (că nu am genul potrivit. Deşi genul se schimbă, nu-i o problemă!), dar şi dacă ar fi zis că vrea să vadă pe plajă numai bărbaţi de 1,90 şi cu 30 de kg de muşchi pe ei, tot în cot mă durea. Ce vrea el e relevant doar pentru cine ascultă la ce spune acest personaj. Şi în plus, e o ţară liberă şi asta înseamnă că avem dreptul să vrem. Dar de la vrut, la putut şi la întâmplat...ohooo...mai avem multe mămăligi de mâncat.

Asta îmi aduce aminte de o întâmplare...

Acum vreo câţiva ani, pe când mă plimbam prin Mangalia  ca să iau câteva kilograme de aerosoli, am cunoscut un bătrânel. De treabă omul - aşa că mai ieşeam la câte un pahar de vorbă, din când în când. Şi într-o după-amiază, în timp ce ne îndreptam spre o terasă, au trecut pe lângă noi două domniţe. 

...care păreau fiicele Afroditei; sau staruri ce coborâseră de pe podiumul celui mai faimos concurs de frumuseţe. Erau graţioase, suple, cu forme armonioase pe toate părţile, frumos îmbrăcate - sau mai bine zis, frumos dezbrăcate...că batistele alea care le acopereau pe ici pe colo nu prea se califică pentru capitolul vestimentar. Ce să mai? Splendori în iarbă, pe nisip şi oriunde pe planeta asta sau în oricare alt univers! Iar eu eram ca-n cântecul acela de la trupa Taxi: "Mamă, ce fete...dar nu ajung la ele"! 

[Taxi - Nu ajung la ele]

Deodată, mă trezesc cu un ghiont în stomac! Mă trec toate transpiraţiile şi încep să icnesc...iar tataie, aflat în stânga mea, începe să strige: "MAMĂĂĂĂ!!! CE BU-NĂ-CIUNI!! AI VĂZUT?? CE LE-AŞ MAI FACE... "

Vă spui drept, a picat cerul pe mine de ruşine! Am tras aer în piept, ca să-mi înghit durerea şi am început să-i şuier sacadat, printre dinţi: "Taci, dom'le, din gură, că te aud fetele! Uită-te, admiră şi hai că avem treabă...ce-ai de urli ca un apucat de streche"? Da' el nu şi nu, mai tare ţipa 

În câteva secunde, inevitabilul s-a produs, că nici domniţele nu erau surde. S-au întors, plutind vaporos către noi, zâmbind ca nişte zeiţe, cu ochii ţintă la bunic... şi dacă nu şi-au scos şi şi-au băgat în gura lui nişte tone de dulciuri, că mi-era şi milă de săracul om! (în timp ce ascultam atent şi luam notiţe, că na! Mai ştii când voi avea nevoie de nişte înjurături mai cumsecade? Habar n-ai unde te duce viaţa...).  

Da, e urât ce a făcut tătăică, la fel cum e urât ce a făcut acest Buhnici. Eu nu aş fi spus aşa ceva, de exemplu. 

Însă, de aici şi până la prelegerile moralizatoare despre subjugarea, discriminarea şi obiectizarea sexistă a femeilor e cale lungă. Pentru că nu Buhnici a făcut asta. El este doar produsul societăţii în care trăim, pe care o ştim şi pe care o acceptăm cu toţii. Tacit, că nu-i frumos să vorbeşti despre asta...

Iar până la societatea asta dărăpănată în care se deschid mult mai multe uşi cu vrăbiuţa decât cu nişte calităţi reale, primele care obiectizează femeile sunt chiar femeile. Ele pe ele însele se transformă în nişte simple podoabe... pentru că, de când încep să apară primele semne ale feminităţii, majoritatea tinerelor pozează super-mega-sexy pe toate reţelele de socializare, ca să vadă toată lumea cu ce bogăţii le-a înzestrat Mama Natură.  C-apoi d-aia avem tot felul de provocări cu ţâţe şi popouri mari pe TikTok, de aceea se laudă toate domnişoarele pe instagram cu formele lucrate la sală şi tot de aceea devine influencer orice duduie (bombă sexy) agăţată de braţul unui multimiliardar. 

Desigur, fiecare om este liber să se exprime cum vrea, mai ales dacă a trecut de vârsta majoratului. Doar că trebuie să şi accepte urmările alegerilor pe care le face. Adică şi apariţia unor asemenea comentarii. Şi dacă luăm lumină de asemenea oameni, cam ce ne aşteptăm să vedem în această lumină? Libertate, egalitate şi fraternitate?? Mult succes cu asta!

Cert e că trăim în cultura aparenţei. A ambalajului. Şi oriunde se învârt bani mulţi, sunt şi moravuri uşoare, consumatori, aplaudaci şi mulţi care profită de asemenea situaţii. Iar cu cât ai mai mult contact cu asemenea divertisment, cu atât devii mai obisnuit cu "valorile" pe care le promovează.

...apoi, iese ceea ce iese. Dorinţa de a vedea doar femei lucrate la sală...deşi, ce să vezi? Dacă nu e vreo cerinţă a postului, oamenii se mai dolofănesc, mai fac şi burtă, unora le mai cresc şi vergeturi, cicatrici sau alte semne de "imperfecţiune". Unii mai chelesc, unii albesc de timpuriu, altora le mai pică un dinte, sau au dantura mai strâmbă...Aia e.   

Nu avem toţi posibilitate de a ne trata toate prostiile în clinici specializate. Deşi, citisem pe la începutul verii că e puhoi de bărbaţi pe la diverse saloane, să se epileze ori să-şi facă liposucţie la abdomen, ca să li se vadă pătrăţelele; femeile merg la tonifiat, siliconat, buzat, împopoţonat şi alte mii de intervenţii de înfrumuseţare...pentru ce? De ce ce ar consuma cineva timp şi energie peste măsură pentru aşa ceva? Ca să scoată un folos din asta, că doar nu se stresează nimeni degeaba!

E! Ce să-i faci? E tare greu să fii femeie în ziua de azi! Şi e tare greu să fii bărbat, în ziua de azi. De fapt, e tare greu să fii orice, în ziua de azi. Mă întreb dacă râmelor le merge mai bine...   

"Asta suntem, băăă"!! - vorba unui cantautor. "El corason me duele", dar m-am obişnuit. Încă e bine. 

Hai să încheiem frumos...cu o superbitate de melodie, aflată în toate tendinţele posibile şi mult prea apreciată de tot publicul existent. Despre ce este această adevărată artă poetică a societăţii actuale? Despre obiectizarea femeii, NORMAL!!! Ce alte alte treburi mai importante avem de făcut? Dragnea nu mai e, pentru ce să mai protestăm?

Maestre, muzica!! 

Şi-o bere la băeatu, că un pahar de vin cică e sănătate curată! Vezi că ţuica pune sângele în mişcare, e bună la om. Vodka e rusească, nu-mi mai place; îi dau la operaţie lu' Putin şi refuz să o mai consum :)) Dar cu nişte whiskey, parcă m-aş mai încurca! Şampania merge adusă cu roaba... şi aş vrea nişte Sheridan's ca aperitiv. Apoi mai vedem. 

[Lenna şi Mena - Baba expirată]

Un pas în spate

În ultima vreme, am observat că foarte multă lume se ocupă de dezvoltarea personală şi chiar mai multă este preocupată de fericire. 

Din ce am observat eu, fericirea nu depinde, însă,  de ceea ce ai, ai avea sau ai fi; de fapt, fericirea nu are absolut nici o legătură cu viitorul, ci caracterizează doar momentul prezent şi porneşte dintr-o hotărâre conştintă, luată în planul intim al propriului suflet.  

Desigur că există o seamă de elemente ajutătoare...o îmbrăţişare, o privire, o floare, o clipă de linişte...dar toate acestea nu sunt decât notele muzicale ce se vor aşeza pe portativul propriei alegeri.

Înţelegând asta, la un moment dat, am decis să fiu fericit şi am căutat doar partea frumoasă a vieţii, trecând pe un plan secund întâmplările mai dificile. Nu le-am ignorat niciodată...întotdeauna îmi aprindeau beculeţele interioare şi îmi semnalau nişte probleme - pe care încercam să le rezolv după trecerea primului impact emoţional. Pentru că, da! Dacă vrei să iei hotărâri bune, niciodată nu este bine să te laşi dus de valul primelor emoţii. 

Apoi, cineva mi-a sugerat că tot căutând oazele de verdeaţă dintr-un deşert arzător risc să pierd contactul cu realitatea. Prin urmare, dacă vreau să fiu onest cu mine însumi, cea mai bună atitudine în astfel de momente este să mă dau un pas mai în spate..iar dacă mai e nevoie, încă unul; şi încă unul...şi încă unul...o sută de paşi...sau, poate, chiar mai mulţi. Până când voi urca atât de sus încât să pot vedea imaginea de ansamblu. Cu bune şi mai ales, cu rele. 

Ceea ce, am şi făcut.

...şi, spre surprinderea mea, am constatat că pe măsură ce mă depărtam, descopeream noi frumuseţi. Şi altele...şi altele...mereu noi, mereu surprinzătoare. Lucru şi mai ciudat, ceea ce credeam a fi necazuri se micşorau; se estompau şi deveneau atât de mici, încât erau, practic, irelevante şi complet invizibile.

Iar totul a pornit de la un zâmbet. Unul singur, pierdut în negura depărtării şi a timpului.

Închei, ca de fiecare dată, cu o melodie:

Iubirea care ne u(R)neşte

Mă uit în jur şi mă mir…de ce în loc să ne bucurăm de câte ori se poate, ne ocupăm viaţa cu diverse probleme, la care achesăm de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni?

Cu ceva timp în urmă, lumea era în fierbere din cauza legii antifumat şi oriunde ai fi scos capul, trebuia să iei o poziţie pro sau contra faţă de acest subiect. Apogeul s-a atins la o emisiune unde invitaţii (fumători şi nefumători, oameni respectabili ce veneau din diverse medii culturale) s-au certat ca pe marginea şanţului - fiecare încercând să-şi impună punctul de vedere.

Acum este mare vânzoleală pe tema manifestului contra opulenţei, marca Taxi & co., despre Dumnezeu - care ar prefera spaţiile mici. Şi iar a apărut un nou prilej de dihotomie socială şi motiv de analize personale care mai de care mai pertinente şi mai belicoase...

Ceea ce este minunat, că doar d-aia avem cap propriu, să putem gândi independent. Doar că eu vreau să fiu ŞI liniştit…aşa că am ales să ies din capcana enunţării unei idei, doar de dragul de a mă face auzit şi de a mă simţi important. I-ajunge zilei răutatea ei - ce nevoie mai este ca şi eu să contribui la propagarea unei stări de tensiune care nu face bine nimănui?

...şi în loc să intru într-o luptă de idei şi concepte, am decis să iubesc. Să caut frumosul de peste zi, să ascult şi să simt  tot ce este în jurul meu: oameni, fapte, amintiri, stări. Puţin câte puţin, picătură cu picătură, clipă de clipă.
...pentru că dincolo de toate celelalte, iubirea este forţa care ne uneşte pe toţi. Şi în fiecare săptămână, mi-e inima, de tine, plină...

Duminică:



Luni:



Marţi:



Miercuri:



Joi:



Vineri:



Sâmbătă:

34 de zâmbete pentru un mărţişor cu suflet

Motto-ul "Asociaţie Române Trup cu Suflet" este "Dăruind, vei dobândi".

...şi cu toate acestea, una dintre vorbele de duh pe care încerc să o învăţ şi după care să îmi conduc viaţa este "Fă bine, fără să aştepţi nici o răsplată". Pentru că, în primul rând, cred cu tărie că ideea de "a face bine" trebuie să pornească din altruism, din dorinţa de a-ţi depăşi propria fiinţă - şi nu, pentru răsplata ce va veni.

"A face un bine" este ca mersul pe jos...o datorie faţă de tine, pentru a te păstra sănătos. Că doar nu te aştepţi să te aplaude cineva sau să primeşti un premiu special de la juriu, pentru că te-ai dus la pâine cu propriile picioare!

Asta nu înseamnă că dictonul asociaţiei este greşit...ci, greşit interpretat - dacă reduci totul la nivel de troc. Viaţa mi-a arătat că, într-adevăr, dăruind, vei dobândi. Poate nu pe moment, poate nu de la acele persoane către care te îndrepţi; uneori, poate chiar nu vei dobândi nimic material. Doar o lacrimă de bucurie şi un   "mulţumesc"; o împlinire sufletească ce nu durează mult, dar are efectul une stele pe cer. Un punct de lumină într-o masă de întuneric.

Am trăit asta pe viu, săptămâna trecută, de 1 martie - atunci când ARTS şi-a dorit să dăruiască  o mică bucurie femeilor, cu ocazia primei zile de primăvară. Şi aşa s-a născut ideea "mărţişorului cu suflet".

Eu eram într-al nouălea cer şi m-am oferit primul pentru job...

Cred că cel mai mult în viaţa asta îmi place să fac cadouri. Uneori mă amuz gândindu-mă că dacă într-o dimineaţă m-aş trezi Bill Gates, a doua dimineaţă aş fi ca înainte...pentru că dau. Nu prea investesc, cu scopul precis de a câştiga ceva...pur şi simplu împart celor care au nevoie. N-am nici o problemă cu o persoană anume - dau oricui, atât cât am. Deci, normal că eram pe metereze la ceea ce se propusese.

Zis şi făcut: primit fondul necesar, cutreierat piaţa după mărţişoare, cumpărat şi... Acum venea partea cea mai grea: niciodată nu mai făcusem asta. Nu aveam nici o îmbrăcăminte "oficială" pe mine, care să mă reprezinte, nu tu banere, nu tu ecuson, sau orice altceva vizibil...doar o punguţă cu mărţişoare şi dorinţa de a le dărui. 

Acuma...să stau înţepenit într-un singur loc şi să le împart anapoda, ca pe flyere - nu-mi stă în caracter. Râiez să stau nefăcând nimic; îmi place mişcarea, aerul. Deci am început să cutreier parcul central din oraş, oferind ici-colo micile urări. Şi după vreo oră şi o pauză de hodină, am gătat.

Privind în urmă, a fost o experienţă frumoasă. Şi neaşteptată...plină de emoţii şi de învăţăminte.

Când am abordat prima doamnă, m-am bâlbâit puţin. După a doua, deja mi-am întrat în ritm. Am ales la întâmplare, după cum îmi tuna, indiferent de vârstă. Adolescente ieşite de la şcoală, domnişoare care se plimbau prin parc, bunici cu nepoţii de mână...nu a contat. Am primit trei refuzuri categorice: două de la nişte tinere care nu numai că nu mi-au răspuns la salut, dar nici măcar nu s-au oprit şi m-au respins din mers: "Nu îmi trebuie, nu am nevoie de aşa ceva!". Şi, încă o doamnă, care se vedea în atitudinea ei că este măcinată de alte griji..."Nu, mulţumesc".

M-a impresionat foarte mult o altă doamnă ce părea că tocmai ieşise de la lucru şi mi-a spus uimită: "Vaaaaiiii....nu mă aşteptam la asta! Mulţumesc din suflet, chiar este primul mărţişor pe care îl primesc pe ziua de astăzi! Mi-aţi făcut o mare bucurie, nu voi uita asta niciodată! Sănătate, să aveţi o primăvară frumoasă!...". Încă ne mai ura când am dat să plec...

Şi apoi, altă întâmplare amuzantă: abordez doamna, ca de obicei. Ofer mărţişorul...şi femeia se uita la mine, neştiind ce să facă. Zâmbea...întindea mâna...o retrăgea...Toată scena nu a durat mai mult de două secunde, dar parcă se dilatase timpul şi trecuseră, deja, ore întregi. Până la urmă, i-am zis: "Doamnă, nu vă cer nimic în schimb. Dacă doriţi, primiţi-l, vă rog".  Şi-mi zice: "Aaaaa...nu vreţi nimic?? Vai, ce frumos, mulţumesc! Mă aşteptam să îmi cereţi ceva...bani. sau să vă cumpăr un produs. În ziua de astăzi, nimeni nu-ţi dă nimic pe gratis...Mulţumesc din nou, m-aţi surprins plăcut!"

În rest, a mers ca uns. Şi am constatat unele lucruri:

- oricine se bucură când primeşte ceva, chiar şi de la necunoscuţi şi mai ales, din senin.

- este foarte greu să abordezi femeile tinere pe stradă, pentru că ori vorbesc la telefon, ori ascultă muzică la căşti şi sunt complet rupte de mediul înconjurător. Dacă nu ştiu să citească pe buze, vorbeşti cu pereţii.

 - cel mai mult s-au încântat adolescentele şi femeile trecute de prima tinereţe, chiar bunicile. Cred că pentru ele, viaţa încă mai are o simbolistică ascunsă; încă mai contează tradiţiile.

- peste tot domenşte neîncrederea...şi s-a împământenit ideea că orice gest porneşte dintr-un substrat egoist. La nivel general, intenţiile bune au motivaţii ascunse, pentru propriul profit. Iar suspiciunea asta în valorile umane fundamentale nu are cum să facă bine nimănui.

Una peste alta, a fost ceva extraordinar.

Habar nu am dacă mă voi mai întâlni vreodată cu aceste persoane, sau dacă le voi recunoaşte în mulţime, cu altă ocazie. Cel mai probabil, nu. Dar nu mă deranjează...dincolo de toate, am înţeles cât de frumoasă este viaţa atunci când dăruieşti şi primeşti un zâmbet.

..pentru că până la urmă, noi suntem creaţi să fim buni şi să răspândim bucurie.

Prin urmare, ţinând cont că este şi 8 Martie, vreau să închei citându-l pe Octavian Paler: "Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi".

Femeia este o minune, În felul ei propriu, unic...nu ideală conform unui şablon prestabilit. 

Omul este o minune.

Cum arată iubirea cea adevărată?

Ni, măi, că iar veni Dragobetele!

Ceea ce mi se pare destul de corect...iubim americăneşte, apoi iubim şi româneşte, căci d-aia suntem patrioţi!

Sărbătorim...dar mă întreb: ce mai este dragostea în ziua de astăzi? Dincolo de cadouri şi de mângâieri, mai presus de starea aceea de euforie când eşti mai mult cu capul în nori decât pe proprii umeri, ce mai înţelegem prin dragoste?

Citind, căutând pe internet, cercetând şi studiind, am dat peste tot felul de descrieri...care mai plastice, care mai poetice, care mai misogine, care mai infantile. Dai o căutare pe google şi găseşti interpretări câtă frunză, câtă iarbă! Sunt atât de multe definiţii, că dacă s-ar apuca cineva să le strângă într-o culegere, nu i-ar ajunge hârtia nici dacă ar fi tăiaţi toţi copacii de pe planetă! Suntem cu toţii atât de diferiţi, simţim atât de diferit, încât, practic, fiecare vom percepe dragostea într-o trăire unică, pe care nu a mai experimentat-o nimeni până la noi. Cum era şi vorba aceea din bătrâni: "Câte bordeie, atâtea obicee".

Şi totuşi, într-un singur loc am găsit o descriere pe cât de simplă, pe atât de complicată:

"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată."

Citeam un articol despre viitorul iubirii. Mă rog...eu aş fi spus despre lipsa viitorului în iubire. Conform studiilor, ceea ce credem acum, ceea ce ne-am dori, vor rămâne simple poveşti de spus la o beţie. "Cuplul viitorului, mult mai independent şi mai liber, îşi va putea împlini dorinţele sexuale şi afară, fără problerne de conştiință, în mod natural şi firesc. Trupul nostru poate avea parteneri mai mulţi, doar sufletul are nevoie de unul singur." Cu alte cuvinte, vom avea mai multe relaţii paralele, însă doar una singura va fi dragostea cea adevărată, aceea de care are sufletul nevoie.

Întrebarea mea este: cum vom transmitem astapartenerului? Până nu se inventează telepatia, ca să putem citi gândurile, făcând de toate cu toată lumea, cum departajăm acea persoană care este cea mai importantă? Momentan, acel plus este dat de fidelitate şi conştiinţă. Împărţirea propriului trup cu un singur om...cel pe care îl iubeşti. Scoţând fidelitatea din sistem, în cuplul viitorului cum mai faci?

Până una alta, nu ştiu ce va fi în viitor. Sper, din tot sufletul, ca savanţii să se înşele...nu ar fi prima dată. Citind mai multe studii, am observat că, de fapt, rezultatele acestora reflectau fix mentalitatea vremii. De exemplu, acum 100 de ani se scriau tratate despre modul cum onanismul provoacă boli psihice şi te nenoroceşte pe viaţă; acum, aceeaşi ştiinţă demonstrează că e perfect în regulă orice simţi nevoia să faci. Desigur...în contextul vremii, ştiinţa de atunci era la apogeu. Privită din prezent, era complet deficitară. La fel şi cu studiile din prezent despre relaţii...deşi făcute conform ultimelor teorii, cine poate garanta că peste 100 de ani nu vor părea decât idioţenii? Nici acum 100 de ani nu ştiam totul, nici acum nu ştim totul despre viaţă.

Ceea ce vreau să spun este că indiferent ce va aduce viitorul şi indiferent cum vor arăta relaţiile atunci, eu mă lupt  pentru acea dragoste ideală. Poate nu sunt în stare să o respect întru totul, dar sunt hotărât să o fac.

Pentru că dacă ne-am dori asta cu toţii, lumea ar fi inimaginabil mai bună. Nu ar mai exista despărţiri, nici suferinţă din dragoste. Şi da...nu ar mai exista nici Valentine's Day, nici Dragobete, nici orice altă încercare disperată de a conştientiza existenţa unor elemente fundamentale vieţii, dedicându-le o zi anume în calendar.

Ştiu că nu pot schimba lumea. Nici nu vreau asta...nu vreau să schimb pe nimeni, indiferent ce aş simţi pentru acea persoană.
Tot ceea ce vreau este să mă pot schimba pe mine, să fiu în stare să respect iubirea pe care orice om şi-o doreşte în adâncul sufletului.

...iubirea aceea "idilică".

Cântec de iubire

Hai că numa' azi nu-i mâine şi vine Valentinu' cu iubirea...ce bine, ce bine, chiar simţeam nevoia de nişte dragoste! S-a înrăit lumea asta...ceva de speriat! Dacă te-a pălit leuca după ceafă să dai drumu' la ştiri, ai pus-o....crime, violuri şi bătai iscate din cele mai banale chestii - zici că eşti în junglă, nu în civilizaţia secolului 21!

Dar, ne rezolvăm, că veni luna iubirii! Valentin, Dragobet...să te ţii acum sentimente frumoase!

Mă amuzam mai ieri că deja au apărut fel de fel de campanii pe facebook..."Da, pentru Valentine's Day, DA pentru Iubire!"; "Anti Valentine's Day, pro Dragobete!"; "Vino şi tu să iubim româneşte" şi câte şi mai câte...de te ia cu capul!

Mă rog. Am mai stat eu şi m-am gândit...mi se pare idiot să dedici o zi pe an iubirii; sau iertării; sau îmbrăţişării; sau luptei anti SIDA; sau educaţiei; sau mamei; sau ...oricărui alt lucru care se presupune că trebuie făcut în fiecare zi, în fiecare clipă. Oricând e timpul să iubeşti şi să îţi declari sentimentele, să dai un buchet de flori sau să ieşi la restaurant cu persoana iubită. Teoretic, aşa zic că ar trebui...dar însuşi faptul că planeta a decretat câte o zi specială pentru diverse aspecte ale firescului, înseamnă că deja pierdem noţiunile de bază ale vieţii.

Nu-i problemă că Sf Valentin e patronul Dragostei. Pană la urmă sunt sute şi mii de sfinţi, fiecare pe câte un domeniu...Sf. Nectarie se ocupă cu vindecarea cancerului, Sf. Ciprian este izbăvitor de vrăji, Sf. Mina este patronul păgubiţilor, Sf. Stelian este ocrotitorul pruncilor...şi aşa mai departe. Ceea ce mă enervează pe mine la Valentine's Day nu este sărbătoarea iubirii, ci  marketingul extrem de agresiv ce o înconjoară. Deja ajungi ca EI să te dreseze, spunându-ţi că dacă nu îi dai iubitei flori şi inimioare de pluş, sau nu o scoţi în oraş, sau nu îi faci cadouri - nu o iubeşti. Ceea ce este profund greşit - pentru că, după părerea mea, iubirea este un sentiment relativ intim, care trebuie să se consume în mare parte în intimitate. Teoretic nu ar trebui să intereseze pe nimeni şi nu ar trebui să îţi spună nimeni ce să faci şi cum să îţi arăţi dragostea. Aşa cum fiecare persoană e unică, şi fiecare dragoste e unică - neîngrădită de canoane, obişnuinţe, modă sau gura lumii.

De exemplu, eu cred că dincolo de declaraţii şi rahaturi cu dantelă de pluş, singura formă de artă care reflectă foarte frumos fiecare stadiu al iubirii este muzica. Sincer, din câte cunosc, majoritatea melodiilor existente pe planetă vorbesc despre dragoste, în toate formele ei:

 - atunci când îţi doreşti să iubeşti, dar nu a apărut persoana potrivită:

 - atunci când abia ţi-ai dat seama că te-ai îndrăgostit şi te rogi să fie bine:

 - când ştii sigur că iubeşti:

- când cuplul se destramă şi realizezi că deşi iubirea este cea mai puternică forţă din univers, uneori pur şi simplu nu contează ceea ce simţi; sunt alte lucruri mult mai importante care definesc relaţia, iar acestea lipsind, totul se duce de râpă:

 - când iubirea îţi este refuzată complet:

Etc, etc, etc.. Mi-ar trebui un blog special numai pentru a posta astfel de melodii...iar de-ar exista, nu cred mi-ar ajunge viaţa asta pentru a surprinde toate nuanţele dragostei descrise de cântec.

Cu toate acestea, totul începe cu o dorinţă în noapte:

...chiar şi o umbră. Sau un gând. Sau o poveste fără sfârşit.

...pentru că tot ceea ce suntem are ecou în eternitate. Şi pentru că iubirea are un singur timp: prezent. 

Irina Margareta Nistor vs Google Translate

Înainte de revoluţie, cele mai tari filme purtau numele unui singur brand. Indiferent că ne uitam la Terminatorul Arnold, Cichi Cean în "Maestrul Beţiv", Van Damme în filmele cu Van Damme sau Stallone în "Rocky", întotdeauna o auzeam pe ea... Cu vocea mai piţigăiată sau mai îngroşată, mai suavă sau mai dură, dar mereu una şi aceeaşi. The one and only Iiiiiirina Margareeeeeta Niiistorrrr!!!!!

Băi frate, şi era mişto, să-mi trag pălmi! Nu ştiam eu engleză şi nu aveam habar ce se porcăiau ăia pe acolo...dar în cele din urmă, filmul era inteligibil. Defectuos ca formă, desigur! Dar dincolo de convertirea rugosului dialog anglofon într-o formă drăgălaşo-mioritică gen "plimbă ursul" sau "du-te naibii", esenţa rămânea aceeaşi. 

Înţelegeam, în puii mei, ceva!

Şi nu ăsta-i scopul comunicării? Că se face cu gura, cu mâna sau cu picioarele, cu norişori de fum sau beţişoare de urechi, dacă un om şi un klingonian se înţeleg, e perfect! 

Ei, dar asta a trecut de un car de vreme! Dacă stau să mă gândesc, copilăria mea pare situată pe undeva prin zorii istorei, când oamenii trăiau în peşteri şi vânau mamuţi, câmpiile era pline de verdeaţă şi rinocerii lânoşi zburdau pe coclauri ca oile!

Acum s-au schimbat timpurile...trăim într-o era exclusiv tehnologică! Un mediu complet controlat de mâna omului; sticlă, beton, oţel şi plastic, pentru un conform universal valabil!

Şi pentru că suntem foarte şmecheri, nu ne mai folosim creierul din dotare pentru a traduce filmele...s-a inventat Google Translate. Desigur, el face o traducere literală, nu literară. Zici că vorbeşte Tarzan cu pietre în gură. Ete na! Şi mai contează? Las' că merge şi aşa... 

*(pentru mărire, click pe fotografii)

P.S.:Nu ştiu despre alţii, dar dacă nu aş fi studiat engleza la şcoală, aş fi preferat-o oricând pe Irina Margareta Nistor în locul oricărui program de traducere. Asta aşa...să nu-mi scrântesc vreun neuron încercând să înţeleg ceva mai mult de la un film decât o succesiune de poze.

Jumătate-n cârje?

Odată, mai demult, cineva mi-a spus că atunci când eşti trist fără nici un motiv, atunci când lumea ţi se prăbuşeşte fără vreo cauză aparentă, când pur şi simplu vrei să te aşezi unde-o fi şi să plângi până te vor ustura ochii de uscăciune, atunci, chiar în acele momente, jumătatea ta suferă. Şi tu doar empatizezi cu ea...îi simţi zbuciumul şi îi  trăieşti emoţiile; pentru că, nu-i aşa, tu şi ea formaţi un întreg. Alcătuiţi perfecţiunea primordială....chiar dacă nu o ştiţi.

Taxi - Jumatatea mea
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Mi-a plăcut ideea. Nu ştiu cât de reală este, nici măcar nu ştiu dacă mai cred în vreo jumătate. Deja subiectul acesta face parte din categoria poveştilor nemuritoare: toată lumea le ştie, toată lumea lumea vorbeşte despre ele...dar în principiu, există doar într-un trecut neprecizat.

Cert este că astăzi am avut una dintre cele mai proaste zile din ultimele luni...şi ce mă disperă pe mine este că habar nu am de ce! Am încercat să dorm, să râd, să-mi ocup mintea cu cele mai diverse tâmpenii...da' neuronu' din dotare  a fost prost să facă ce-i spuneam eu? Ţi-ai găsit! Cum o suceam, cum o-nvârteam, tot pe dos îmi ieşea!  

Apoi mi-am jucat ultima carte: presupunerea că ipoteza androginului este corectă. Asta înseamnă că dacă transferul energetic merge într-un sens şi teoria susţine reciprocitatea procesului, doar cu puterea mea de gog mentalist voi putea să îi bag o proptea la moral.

Adică asta:

...umor elevat, fin şi cu un aer nobiliar. Fără aluzii libidinoase, fără porniri instictive sau mahalagisme mondene. 

C-apoi dacă eu nu pun botul la chiloţăreala autohtonă care cică-i divertisment de mare clasă, mă gândesc că nici perechea predestinată nu va trânti mucii-n fasole...altfel, ce completare ar mai fi? 

Enjoy!

P.S.: Sunt curios dacă-mi iese pasenţa şi mâine mă hlizesc ca proasta-n târg :))