Pokemomania

Pe vremea mea, Pokemon erau nişte desene animate ce făceau ravagii printre copiii de grădiniţă. Frate-miu era micuţ, deci, normal că era afectat...iar dânsul i-a antrenat şi pe ăi mai mari în această nebunie. Prin urmare, toată fanmilia era fan Pokemon: cum prindeam prin magazine anumite croissante, le cumpăram la kilogram! De ce? Pentru că aveau surprize Pokemon ce se strângeau într-un catalog - care, după ce era completat şi trimis la firmă, respectivul participant primea un pokemon şi o pokeminge.

Aşa că de dragul copiilor, eram pe felie - cu toţii: cumpăram, vindeam, făceam schimb, vânam pokemonii aia mai rari...ce mai? Intrasem îmtr-o adevărată piaţă neagră a bişniţarilor!

DAR, după mult efort şi câteva tranzacţii făcute cu cap,  am reuşit...şi am umplu vreo trei albune, câştigând pokemonii cu pokemingiile aferente. Bucuria copiilor!

Cineva spunea, odată, că istoria omenirii este ciclică; moda este ciclică. Prin urmare, nimic nu este învechit, ci doar uitat în debaraua timpului. Nu am crezut această teorie, până am început să o trăiesc.

Mai ales acum...când după douăzeci de ani, sunt martorul mut al unui nou atac al pokemonilor - de această dată, la un nivel mult mai extins. Este un joc  pe smartphone sau ceva...nu ştiu sigur, că nu am gadget d-ăsta şi nici nu mă prea interesează să am. Ideea e că observ, cu uimire, cum tot mai mult popor, indiferent de vârstă, vânează pokemoni. Prin parcuri, prin intersecţii, prin cluburi, la un masaj erotic sau între două prostituate...oriunde este posibil să dai peste vreo specie rară lighioaie d-asta. Şi cohorte întregi de oameni aleargă să le caute!

Ziua suntem plini de respect - Jeimşi Bonji  la patru ace sau Coco Şanele cocoţate pe tocuri de cinşpe ce-ţi vorbesc pufăind misterios tutun mentolat din vârful unui scaun de C.E.O. sau alt sef mai mic, iar seara...pfuai de mine şi de mine...în papuci, maiou cu găurele, cu ochii-n aplicaţia de mobil, vânăm pokemoni.

Nu înţeleg! 

Chiar îl întrebam pe un prieten: "Ce simţi tu, când alergi după dihăniile astea? Nu poţi ieşi în parc numai să te plimbi? Admiri natura, te uiţi după gagici, bei o bere...nu ştiu! Prispa mă-sii, faci ceva care să te relaxeze!" Şi-m zice: "Păi fac ceva ce mă relaxează! Vânez pokemoni.."

"Stai că nu m-ai înţeles...să reiau: plimbare, gagici, bere, admirat natura, ascultat muzică... GOT IT???"

"Mda...dar la pokemoni cunosc câte femei vreau eu!"

"Nu, nu, o iau cu capul! Esti contra mea, clar! Stai să o iau altfel: dacă nu ai avea pokemonii, tu nu ai ieşi din casă?"

"Nu. Ce motiv aş avea să ies?"

Pe cuvânt de cercetaş, nu ştiu dacă să râd, sau să plâng!

Părerea mea de om este că jocul ăsta e o nebunie care a acaparat planeta. Deşi, pe undeva îi înţeleg logica: viaţa a devenit atât de haotică, atât de complicată, că după ce sntem acei oameni inteligenţi ce mutăm munţii doar printr-o apăsare de buton şi avem universul la vârful pixului, ne doboară stresul. Boala secolului al XX-lea, molima care ucide psihicul mai abitir ca un cancer.

Şi ca să nu purtăm cămăşi cu mâneci lungi şi să cântăm "trilu lilu crocodilu' " cât e ziua de lungă într-o cameră izolată fonic, trebuie să refulăm pe undeva...să ne întoarcem la simplitate, la uman. Şi aşşa au apărut cărţile de cololat pentru adulţi, seturi de unelte din plastic pentru joaca în nisip destinată adulţilor, fularul de lega la ochi pentru Baba Oarba destinată adulţilor...toate fiind obiectul unor terapii exorbitant de scumpe, poleite în denumiri de anvergură care să sune cât mai extraterestru, dar care promit atingerea mult doritei relaxări.

Într-o astfel de lume, dezvoltarea vânătorii de pokemoni era doar o chestiune de timp.

De aceea, mă uit în jur şi mă apucă mila. Dar nu mila aceea gen "Eşti un prost şi-un incapabil, dispari din ochii mei incultule care eşti, mi-e milă de tine!". Nu, nu...ci mai degrabă o milă pornită dintr-o părere de rău, pentru că văd cum ne ducem de râpă.

Şi-atunci mă întreb: chiar avem nevoie de pokemoni, ca să ne regăsim umanitatea?

Închei cu un gând bun, pe note muzicale:

  

Dictatura de lângă noi

...şi nişte români cu talent

Lume, lume, mirese din toată ţara şi degrab-însurăţei! A început un nou sezon din emisiunea cu uriaş succes la public "Românii au talenT"!

...prilej de mare vâlvă şi dezbinare în popor: juriului i s-a alăturat şi Mihaela Rădulescu, care s-a pupat pe gură cu un băieţaş, apoi s-a tăvălit (sexy) prin făină, că aşa fac femeile emancipate. 

Şi-apoi să te ţii reacţii, unele pro, alte contra, unele mai avizate decât altele, mai corecte decât celelalte - că doar no! Ce să vezi? Nu toţi suntem suflete împerecheate încrucişat, ca să gândim la fel, simţim la fel...asta e doar o iluzie tâmpită, care cică vine de la dragoste - ştiţi voi...ceva-ul acela incomensurabil şi plin de sevă eternă, care se naşte undeva prin colţurile universului neştiut şi se pune ca o pleaşcă  peste sufletele bieţilor muritori, ca să binecuvânteze viaţa amărâţilor. Trăiască!

Nefiind cu dragoste, fiecare se simtă nea' Ion şi dă din el, că doar oameni suntem! Dacă mai au şi studii de specialitate - adică o  patalama la mână, o fiţuică, o delegare, ceva care să le ateste talentul scriitoricesc ...ai pus-o de mămăligă, deja sunt o lumină beculitoare în domeniu; un motel pe autostrada cunoaşterii, prin care neapărat tre' să treci, dacă vrei să te simţi niţel mai cultivat în cap. 

Dar cel mai savuros e când se păruiesc inteligenţii. Ce români talentaţi, behăitoare de top sau bombe sexy, pline de cauciuc? Aicea-i adevărăciunea maximă! Dacă te-a făcut natura mai pufos, nici nu trebuie să mai alergi ca dementul zeci-sute de kilometri...citeşti spusele înţelepţilor şi râzi până ţi se topeşte toată lipida de pe trup de la atâta încordare! Că doar d-aia e show, să ne hăhăim!

Totuşi...ce poate fi mai frumos decât să vezi o jurnalistă wanna be şi una consacrată la ea-n ogradă, cum îşi trag cuvinte grele la gioale? Cat fight! Ieeeee!! Dă-i, dă-i, n-o lăsa...'n mama ei de pupăză beată!! Dă-i peste gură, că aia vorbeşte prost! Dă-i peste mâini, că alea au scris monstruozitatea! Aşaaa...aşşşaaaaa...dă-i şi la cap, că ăla-i deplasat şi gândeşte cu pauze!
Hââââârrrrr.....Mâââârrrr....Una-i din valul ăl nou, plin de nerv, cealaltă-i întruchiparea experienţei, monumentul de profesionalism care nu mai pune botu' la toate nimicurile şi deja a descoperit adevăratele teme importante: emanciparea femeii, discriminarea femeii...d-astea grele, pentru spume, nu pentru mireni. DAR fiecare este cea mai deşteaptă; una că-i tânără studioasă, cealaltă că-i trăită în vest!

Numai că, dincolo de asta, nu pot să zic că mă interesează subiectul. 
Ştiu că pentru majoritate e de porc să recunoşti, că cică nu-i trendy să guşti formatele de emisiuni destinate publicului larg (deşi audienţele arată un alt adevăr); cu cât te abandonezi unor plăceri cât mai diferite, când mai ciudate, cu atât eşti mai plin de neuroni, mai special. No, uite eu urmăresc ce se întâmplă pe acolo, cu bune şi cu rele. Da, e jenant când vin toţi idioţii care cred că au vreun dar aparte - altul decât prostie crâncenă, deşi asta nici măcar nu mai e specială. Dar, pe alocuri mai vezi şi oameni care reuşesc nişte lucruri uluitoare şi schiţează adevăratul potenţial de care dispunem.

Mă amuză, însă, foarte tare, reacţiile haotice ale mulţimii şi mai ales, a persoanelor luate separat. La nivel general, dictează rândul lumii...că doar d-aia ies audienţele record. Numai că la nivel personal...ei, aici e altă mâncare de peşte! Fiecare este unic şi mai cu moţ, cu o opinie distinctă şi o personalitate faraonică, nemaivăzută. Păi cum vine asta? Uite aşa! M-a fascinat întotdeauna antiteza asta dintre societate şi persoană...o atracţie a contrariilor unite într-un organism care se întâlneşte doar în mitologie!

Dar aici nu e literatură, în puii mei! Şi după mintea mea, societatea este formată din persoane, aşa cum un ocean este format din picături de apă! Deci, teoretic, calităţile generale reies din cele individuale...că doar nu poţi să spui despre ocean că fiecare picătura de apă e dulce ca mierea, dar când le pui în căuşul ăla imens de relief, minune, frate! A ieşit un gust sărat...

Şi aşa am stat şi am analizat problema, până mi-am dat seama că, de fapt, nimeni nu e unic. Apartenenţa la grup este o nevoie umană, că doar d-aia vorbim de societate şi nu de pustinici. În esenţa lui, omul nu vrea să fie cu adevărat liber...ci doar să creadă asta. Teoretic,  fiecare repinge tot ceea ce i se impune, indiferent că este vorba de artă, televiziune sau valorile tradiţionale. Practic, în rebeliunea lui, fiecare caută să se integreze într-un grup de rebeli, din care se vor desprinde alţi rebeli, din care se vor desprinde alţi rebeli. Mereu unici, mereu diferiţi, mereu în rândul lumii.

Dacă vă uitaţi niţel în urmă, cam la asta se rezumă toată istoria omenirii: mereu împotrivă, dar în rândul lumii. Pe la începutul anilor 1800 era moda romantismului...până ce, după vreo cinzeci de ani de visare, s-au trezit unii mai şmecheri şi au creat relismul, ca o reacţie împotriva romantismului. Apoi se trezesc alţi nonconformişti ce fondează simbolismul, ca o reacţie împotriva naturalismului realist...şi tot aşa. 

Zilele trecute vorbeam cu o prietenă şi nu ştiu cum am ajuns la regimul ceauşist, Bau-Baul istoriei naţionale. A rămas complet contrariată când m-a observat atât de nostalgic.
Nu regret comunismul, nu ştiu dacă am ce regreta. Nu am trăit în era asta atât mult timp, încât să o experimentez de la cap la coadă şi să-mi formez o părere viabilă. Însă, din povestirile bătrănilor, parcă aş creiona o lume mai stabilă decât cea de astăzi. Şi mai simplă. Ştiai ce e bine şi ce e rău, ce vrei să faci, cum va decurge viaţa. Nu ţinteai la soare ca să ajungi la stele, Doamne feri! Nu ajungeai nici la nori...Dar te mulţumeai cu puţin;  aveai o linie directoare, un ţel în viaţă: făceai o şcoală, te angajai salahor pe la vreo fabrică, te căsătoreai, munceai 8 ore pe zi şi restul zilei întingeai pită în blid cu familia. Dacă vroiai să rupi şmenozeala-n două, făceai rată la o Dacie pe care o primeai  după câţiva ani, îţi luai televizor color, îţi puneai telefon şi te simţeai regele lumii.

Desigur, intelectualii făceau puşcărie când aveau limba prea slobodă, o tonă de oameni nevinovaţi mureau la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, sau a Casei Poporului...deci vai ce mişel sunt că îndrănnesc să prezint comunismul ca fiind o lumină. Om rău, ce să mai zici?
Însă, cum am spus, nu regret comunismul...după mintea mea, singurii oameni care îşi pot da cu părerea despre subiect sunt doar cei care l-au trăit. Iar ei au perceput diferit realitatea, deci este impropriu să te apuci de o statistică. Eu regret, însă, simplitatea omului de atunci. Aşa cum mi se spune că era, cum îmi amintesc că era. 

Da, era o dictatură. Dar astăzi, nu este dictatură? 

Ohoooooooo...este, este...şi încă una şi mai mişelească. Astăzi nu îţi mai spune nimeni nimic verde în faţă, nu te mai împiedică nimeni să faci nimic. Nu te mai conduce cu biciul, te direcţionează cu frumuşelul, cu rândul lumii.

Câtă uniformitate a creat Hanna Montana? Ce copil, ce fată nu îţi dorea să fie ca ea, să aibă abţipilduri cu ea, penare cu ea, haine ca ale ei? Dacă i le impuneai, bătea din picior şi dădea apă la şoareci...dar atâta timp cât moda a impus-o, a devenit un model de urmat.

Câtă conformitate a creat uniforma în şcoli? Ce scandal a ieşit, din cauză că bieţii copii erau împiedicaţi să îşi afirme libertatea de exprimare? Ce scandal iese acum, când fiecare liceu cu pretenţii încearcă să impună o uniformă specifică, după model american? Copii nu mai vor nici măcar ghiozdan...cică le scade din maturitate. Fetele vor genţi, băieţii vin ca directorii, cu o foaie la centură şi un pix în buzunar. Dar dacă Răduleasca, Inna, Bianca lu' Bote cine vrea ea, Cruduţa sau altă divă d-asta se fâţâie de câteva ori prin vreun mall cu un ghiozdan retro în spate, cam ce credeţi că se va întâmpla?  

Cât de naşpa era acum vreun deceniu să fii copil şi să porţi ochelari? Nici nu mai conta cum te chema...erai "aragaz cu patru ochiuri". Iar astăzi, cam câţi tineri trântesc o grămadă de bani pe rame de ochelari în principiu cu sticlă normală, doar pentru că aşa e trendul, aşa poartă ăia de la Olalaaaa...puii mei, cum îi zice ...Lalalala Band, ceva. Sau orice vedetă de tabloid. Sau orice mascul feroce.
În dictatură era ruşinea planetei să te tundă directorul pe juma de cap, să te facă de râs că te porţi ca femeile, cu părul lung - şi tu te visai voinic dac, păstrai tradiţia. Nu-i nimic, Partidul te vrea tuns, roackere!!! Ce mai plângere şi scrâşnirea dinţilor era atunci? Iar azi, în democraţie, nu exişti dacă nu dai o cârcă de bani la frizer să te tundă cu un smoc de păr după ureche ţi unu' în frunte, ca Justin Bieber sau Rihanna! Că de! Poate nu te mai place gagica, sau nu eşti destul de cool să te primească lumbersexualii în clubul lor! Ce să-i faci, fără barbă, tatuaj şi carouri nu eşti destul de diferit...păcat că ei sunt unici în grup, nu de capul lor. Dar dacă aşa e moda...mai zi ceva!

Cât de interesaţi sunt tinerii de vot? În principiu, se pipi pe el - cu boltă, ca să creeze o imagine artistică. Dacă ar fi fost obligaţi, ce scandal s-ar fi iscat? Dar câţi tineri au ieşit la vot anul trecut, pentru că unii i-a gâdilat la speranţă şi au pictat realitatea într-un negru complet, dar cu un singur punct de lumină? Toţi au vrut o ţară ca afară...dar afara e mare. Plus că eu, personal, nu văd nici o ţară de afară pe care aş dori-o. Am câteva alegeri, dar le fac pur subiectiv, pe baza unor criterii personale...acceptând binele şi mai ales, răul. Nu-s nebun să cred că e pe undeva vreun Rai nedescoperit.  Da, România e o mizerie, dar la fel e peste tot - diferă doar gradul şi aspectul pe care îl iei în considerare.

Şi pot continua până mâine...

Aşa că...de ce se sperie lumea de dictatură? 

Toţi o vrem, toţi o dorim...numai să nu fie evidentă. Nu vrem nici un adevăr direct...ci o minciună frumoasă, elegantă şi cu silicoane.

Întotdeauna a existat dictatură şi întotdeauna va exista; îşi va schimba doar forma. De ce? Pentru că ne place, pentru că o dorim. Dar, repet: SĂ NU FIE EVIDENTĂ. 

Vorba 'ceea: Dacă nu ştii, te învăţ. Dacă nu poţi, te ajut. Dacă nu vrei, te conving.  

Statistici în top

Se poartă topurile. Pe unde te uiţi, pe unde calci, trebuie să dai peste o clasificare a celor mai banale lucruri: Şapte motive să zâmbeşti într-o zi, cinci poziţii  de somn în care visezi cel mai frumos, zece lucruri pe care trebuie să i le spui copilului tău pentru o educaţie corectă, sau  trei greşeli pe care le practici în procesul de creştere a odraslei. Cinci replici de agăţat care merg întotdeauna, zece cărţi care te fac mai deştept, patru mâncăruri pentru a da moarte-n bibilici, opt filme pe care trebuie să le vadă orice bărbat în viaţa, trei zone erogene care îţi vor înnebuni partenerul de plăcere, cinşpe maşini dorite de bărbaţi, douăzeci de...hooooooooooooooo...aţi prins ideea.

Trăim înconjuraţi de cifre, statistici şi categorisiri. Viaţa este atât de complexă şi de diversă, încât simţim nevoia să clasificăm orice detaliu, pentru a şti care este mai bun şi care este mai puţin bun. Se lucrează cu mase, nu cu persoane, gusturile se generalizează, nu se particularizează. Apare moda şi toţi o urmăm. Apare LUMEA şi mai ales RÂNDUL LUMII. Cauza pentru care trăim, motivaţia pentru care trăim - conştient sau nu.

Dar curând realizezi că şmecheria mare este să fii tu însuţi. Te pui de-a curmezişul şi aşa se formează contracurentul...întâi firav şi sinuos  ca un pipi de bou. În timp,  din ce în ce vijelios, mai puternic, pentru că fiecare vrea să fie tu însuţi, dacă ştii să-ţi vinzi marfa. Curând, nişa devine în sine un mainstream, un proces care la nivel macro nu face decât să diversifice şi mai mult paleta de alegeri.

În toată nebunia asta, am simţit şi eu nevoia de a-mi stabili puţin preferinţele şi opţiunile. Ale mele, individuale...pentru că nu pot aplica otova şablonul nimănui. Dacă nu am văzut toate cele X filme pe care mi le bagă unu' pe gât, înseamnă că nu-s bărbat? Hai pe controlatelea! Dacă nu am lista cu motivele de veselie la mine, io-s tălâmb şi nu pot să judec cu propriul cap când trebuie să mă bucur? Dacă nu vine Super Dădacă botă ochi de carte, nu se mai cresc copii? Na-ţi-o frântă, parcă lumea s-o născut odată cu apariţia internetului! Dacă nu aplic cele Y tâmpenii ale unui cocalar de marcă, înseamnă că nu mai ies la suc cu nici o fată? Da' ce, eu nu am creier? Nu am gură să dau curs dorinţelor mele? Ce nevoie am de Uloş Spătarul?? De ce trebuie să vină şi să-mi spună ce e bine, cum mi-e mai bine?  Şi până la urmă...la ce-mi trebuie o hoardă de cuceriri proaste, când pot face una şi bună? Că doar, în puii mei, dragostea nu-i pe încercate, ca la top-shop! Comanzi produsul şi dacă nu eşti mulţumit, în maximum treizeci de zile returnezi coletul în ambalajul original şi primeşti banii înapoi.

Revenind la subiect...în toată nebunia asta, am simţit nevoia să îmi cristalizez preferinţele. Momentan, muzicale...melodiile care mă ajută la moral. Nu e neapărat un top, ci o grupare. Nu ştiu ce mesaje subliminale transmit, sau dacă intensitatea sonoră îmi manipulează chackerele să vibreze mai cu talent, dar îmi plac. Iar atunci când mă apucă panica şi-mi îmi vine să-mi bag toate picioarele în ce prind, melodiile astea mă ajută să reintru în luptă.

- Indiferent că a văzut sau nu seria Rocky, oricine a ascultat măcar o dată în viaţa lui Eye of the tiger. Nu  e chiar Vara nu dorm  sau   dileala de Colo terorita...nu este nici măcar o plăsmuire izvorâtă din droguri şi alcool, precum Child in time,  dar nu poţi să fii om trăitor pe planetă şi să nu o ştii! Ţine deja de cultura generală! A devenit sinonimă cu acţiunea şi dorinţa de a realiza imposibilul:

- Dragonborn, coloană sonoră din Skyrim. Cine a avut tangenţă cu el, ştie...adrenalină, lupte, strategie, dragoni. Reţeta învingătorului.

- Pump It, The Black Eyed Peas.

Forţă. This is Sparta!!!! A-huuu! A-huuu!!! A-huu!!!

-  Black Betty,  Spiderbait

Ce-i cu lălăiala aia de Taxi, du-mă unde vrei? Îmi vine să răzui morcovi cu rigla, pică varul de pe pereţi de plicticoasă ce e! O tânguială fără sens. Dar când ai băgat Black Betty pe sistem, parcă încep să te mănânce tălpile altfel. Acceleraţia în podea şi dă-i bice pe coclaurile patriei!

- They don't really care about us, Michael Jackson

" ENOUGH IS ENOUGH!!" Tare, frate, ce să zic? Eşti acel cetăţean model, plăteşti taxele, dar după ce tragi linia, constaţi că Statului i se rupe de tine. Nu te ajută, doar te arde cât de des se poate! Şi apoi te vrăjeşte că totul este spre binele tău, iar tu eşti prea prost ca să îţi dai seama de asta.

Pâna la urmă, şi furia este o cale de a răzbi în întuneric, nu?

-  500 Miles, The Proclaimers (original; versiunea de mai jos îmi place mai mult)

Este minunată, mai ales când trebuie să ţi se reaminteacă adevăratele valori din viaţă. Orice ai, orice eşti, trebuie să dăruieşti. Să visezi şi să speri, să te bucuri de lucrurile mărunte. Să iubeşti.

...şi iar să iubeşti...

De ce avem nevoie de blogging?

Hristos a înviat!

Iată că trecu şi Paştele acesta! Cu lumină, desigur, linişte, petreceri şi diverse reevaluări şi reorganizări spirituale ori materiale - după puterea de percepţie a fiecăruia.

În cursul acestui lung proces tehnologic m-am trezit cu o nelămurire. La "Masterchef", unul din chefi dă de pereţi cu farfuria unei concurente şi urlă la ea: Bă, eşti proastă? Pui mere la cârnaţi şi consideri că eşti mai tare ca un bucătar regal, deci îţi împrăştii lumina deşteptăciunii printr-un blog culinar, să se mai ia şi alt naiv după tine? Valea d-aici!

Probabil vă amintiţi secvenţa, nu contează. Dar de atunci mă întreb: de ce avem nevoie de blogging?

Suntem în era comunicării, vorbim din ce în ce mai mult la telefon, pe mess, pe facebook, twitter şi mai ştiu eu ce alte platforme. Ciunţim cuvintele cu nesaţ, le prescurtăm, le omitem cu totul, tocmai pentru a folosi cât mai multe. Cât mai dese, în cât mai diverse locuri.

Odată, prin zorii istoriei pre-internaute, Marian Râlea cânta la "Abracadabra" un cântecel pentru copii, în cadrul unei reinterpretări a "Cenuşăresei". Nu mai ştiu chiar cum suna, dar îmi vine în minte un vers: "Cine nu e scris pe listă, nu există". Regele dădea bal şi invita toată împărăţia; nu erai invitat, nu existai. Simplu.

Astăzi, însă, parcă nu mai ai contur dacă nu ai şi un avatar virtual. Dacă nu postezi poze-poze-poze-poze în toate poziţiile, în toate camerele şi de la orice eveniment cotidian, pe toate mediile de stocare; dacă nu informezi populaţia planetei de starea ta spirituală sau financiară, dacă nu ai măcar un loc al tău în care să-ţi declari dragostea nemăsurată pentru puiu iubit (că-i copil, amant, soţ sau prieten), dacă nu îţi postezi planurile de viitor, ideile, problemele, nelămuririle, suferinţele sau sfaturile nicăieri, dacă nu ai măcar un singur centimetru pătrat cu fotografia ta în spaţiul  virtual, consumi degeaba oxigenul fotosintetizat de plante.

Toţi suntem înţelepţi, toţi suntem dăruitori de informaţii şi sentimente înalte, toţi suntem acele munumente de inteligenţă, bună-creştere şi eleganţă. Este epoca tuturor. Ceea ce e ok...cu toate că mai dăunăzi vorbeam cu un prieten ce se lamenta tocmai în această chestiune: "Băi frate, eu nu mai pot, m-am săturat! Toată lumea face orice, oricând, oricum. Toţi suntem medici, învăţători, filosofi, psihologi, muzicieni, bucătari, toţi dăm sfaturi şi păreri...pur şi simplu este enorm de greu să mai spui cu subiect şi predicat: Uite o valoare!" Are dreptate, ce să zic? Dar vine şi reversul: vorbeşte şi nea' Ion, că şi el e om.

No bine. 

Dar totuşi, dincolo de aspectul uman şi nevoia de comunicare, de ce se întâmplă asta? De ce bloggerim, twitteim, mesuim şi alte "-im"? Răspunsurile pot fi multiple, de la cele spirituale, de gen "las ceva în urma mea" şi pâna la cele mai simple, din aria "e la modă".

Părerea mea e că în majoritatea cazurilor, se întâmplă din mândrie. Nu ne cheamă chiar pe toţi Drăguşanu sau Cristea, dar lumea, planeta, universul, cumva trebuie să ştie de existenţa noastră, a mea. Ce tare sunt eu, ce forme am eu, ce-mi place mie, pe unde m-am plimbat eu, ce haine mişto am, ce IQ am şi mai ales, cât de corect gândesc în comparaţie cu alţii. Iar apoi urmează cohorta de sfaturi: cum trebuie să...... (completaţi pe linia punctată).

Întrebarea este: cu ce autoritate faci asta? Ce te recomandă, în puii mei!! (Vocea şi talentul, desigur). Cu ce drept vii tu, un om, să-mi spui cum trebuie să mă port, să stau pe scaun şi ce cuvinte trebuie să folosesc în diverse situaţii.  Ce trebuie să am, ce trebuie să cred, ce trebuie să fac. Cu ce drept te consideri depozitarul bunătăţii şi a căii spre lumină, cu ce drept îmi dai sfaturi, mă judeci şi cum îmi dovedeşti că opiniile tale sunt mai bune decât ale mele?

Nu contează răspunsurile la aceste întrebări, dar vine iremediabil, unicul răspuns:"Nu-ţi place, nu citeşti/asculţi/te uiţi." Hai, să mori tu că-i aşa!!

Lansând cretinătatea asta de frază în eterul informaţional, nu dovedeşti decât superficialitate. Lipsa unei baze a fondului de idei, o construcţie care se înalţă pe impresii şi se dărâmă la prima adiere de vânt. Adică: din momentul în care ieşi la rampă şi spui: "De astăzi nu e bine să mai saluţi cu bună ziua, ci spui cu toată gura gututen tag". Foarte tare, uraaaa, bravo! Dar nu e normal să-mi spui şi de ce? Iar dacă o spui şi te contrez,  nu e normal să-mi demonstrezi de ce e aşa şi nu altfel? C-apoi nu tocmai d-aia eşti un om deosebit? Vorbeşti clar şi concis, nu mă iei cu abureli fără cap şi fără coadă. Dacă poţi. Dacă nu...oare ce spune asta despre tine?