Se afișează postările cu eticheta mărimea universului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mărimea universului. Afișați toate postările

joi, 4 mai 2017

Citeşte, roagă-te, iubeşte

Stau câteodată şi-mi aduc aminte...
Anul trecut pe vremea asta a fost o perioadă tare grea pentru mine. Intrasem într-o plictiseală d-aia crâncenă, când pur şi simplu nu mai aveam ce face! De păcănele eram sătul, de bătut ţurca mi se acrise, munca nu mă interesează...aşa că vrând şi mai mult nevrând, m-am apucat şi eu să citesc. O carte de colorat, o poezie, un banc, lectura suplimentară de la clasa a patra şi brusc m-a prins flama! Am luat o viteză la citit, că-ntr-o lună am gătat biblioteca mea şi deja făcusem cărare la Biblioteca Orăşenească. Până s-o gătat şi asta...aşa că devenisem atât de disperat, că mergeam la farmacie şi ceream tot felul de medicamente, numai ca să le citesc prospectul! Noroc că mai ţine Dumnezeu cu proştii lui şi brusc m-am liniştit, chipurile...s-a deschis o terasă pe colţ şi cât era ziua de lungă ardeam gazul p-acolo, citind etichetele sticlelor de bere - pe care le-am băut. Logic. Nici măcar nu mă deranjau că se repetau! După o bere, fiecare om devine alt om - pe care îl chinuie setea de lectură şi trebuie să citească! Deci..."Barmannnn!!! O bere la băeatu'!" 

Un prieten mi-a zis: "Eşti fraier! N-ai internet? Suntem în era modernă, geniul este la un click distanţă! Uite, îţi dau un link şi găseşti acolo 5 milioane de cărţi! Nu-ţi ajunge viaţa asta să le citeşti pe toate!" I-am răspuns plictisit: "Amice, nu-s cu pdf-urile! Nu ştii că io-s mai bătrânoc? O fi bine şi cu realitatea virtuală...dar mie îmi place să am cartea-n braţe! Să o simt, să pun mâna pe ea şi să mă bag cu nasu-ntr-însa până-mi trece cheful! Păi tu ştii că prima mea dragoste au fost cărţile? La 8 ani eram topit după Dama de Pică (brunetele rules, se ştie!). Apoi, pe la 20 ani, rupeam tot, ziceai că-s pitbull! Dacă vedeam o bibliotecă, trebuia să-mi pui lanţ - că praf o făceam! Fiecare cărţulică o luam şi ţi-o citeam din scoarţă-n scoarţă! Fără scoarţe, ce mă fac? De unde ştiu unde să încep şi când să mă termin? Vrei să păţesc şi eu ca iepuraşul ăla din poveste, când îl duce tac-su la iepuroaice?
Fiule, uită-te la mine: Un'-doi-trei! 
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... 
Nu, nu, nu...încă o dată! Atenţie la mine...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Uuunnnuuu...dddddoooiiii... "
Bă, bă, mă-nervezi cu nervii! Fii atent la mine! Păsărica...atenţie...Un'-doi-trei!
Iepuraşul: Un'-doi-trei-patru! Iartă-mă tată!"

Una peste alta, ce-a fost mai rău, a trecut - până la urmă. Şi deşi nu aş da o carte pe un e-book niciodată, măcar m-am învăţat să mai răsfoiesc şi internetul - că mai dau şi de lucruri interesante. Aseară, spre exemplu, am găsit un articol în care autorul se întreba candid cum se împacă creştinii cu dinozaurii? Mda...ghici, ghicitoarea mea! Păi cum să se împace? Bănuiesc că fiecare îşi vedea de treaba lui, în ograda proprie...c-apoi ultima dată când am verificat, dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, iar creştinii au apărut numa' de vreo 2000 de ani.
Oricum, amuzantă abordarea; am râs de m-am stricat. Şi-apoi, că tot eram pe subiect,  mi-am amintit de interminabilele discuţii avute de-a lungul timpului cu diverşi colegi de breaslă pe tema existenţei divinităţii. Un subiect pe cât de incitant, pe atât de simplu!
Iată de ce:     



Rezumând: Omul a ajuns până la aproximativ 385 de mii de kilometri de Pământ. Galaxia noastră are un diametru de 100 de mii de ani lumină şi face parte dintr-un grup de galaxii, cu diametrul de 10 milioane de ani lumină. Acesta, însă, se află într-un roi de galaxii, cu diametrul de 110 mii de ani lumină, care, la rândul lui, este doar o părticică dintr-un super-roi de galaxii, cu diametrul de 520 de milioane de ani lumină...care reprezintă doar un colţ din universul observabil, ce are un diametru aproximativ de 93 de miliarde de ani lumină. Dincolo de aceste limite se întinde restul universului, pe care nici măcar nu ni-l putem imagina.
Cam asta este măreţia Naturii.

Acum propun să facem abstracţie de imensitatea complexităţii universului cunoscut, eliminăm din sistem complexitatea infinită a universului necunoscut şi ne raportăm doar la micro-grăuntele nostru de nisip, pe care îl numim planeta Pământ:





Avem pictura în faţă, o vedem zi de zi şi ne tot întrebăm dacă există vreun pictor, sau totul a s-a născut întâmplător - de la explozia unui atom. Ceea ce mi se pare perfect normal...că doar şi Capela Sixtină a apărut după ce s-a împiedicat un zugrav mai tălâmb de o găleată cu vopsea şi a stropit pereţii cu ditamai capodopera. Vezi? În zilele noastre avem Oskar fără pete pe perete şi putem şterge orice poginog; dar ăia dacă erau înapoiaţi...au lăsat-o aşa, să se mire toată posteritatea. Nişte proşti!

În lumina celor prezentate mai sus, (pentru mine) este foarte clar dacă există, sau nu există Dumnezeu.
O problemă ar putea fi răspunsul la întrebarea "Ce vrea Dumnezeu de la noi?"...deşi, analizând fenomenul religios în ansamblul lui, şi aici răspunsul este relativ simplu:



"Nu fii măgar!" 
Adevărata problemă abia acum apare...pentru că teoretic ne dorim aceleaşi lucruri, dar nu mai avem valori comune şi, în principiu, fiecare e pe sistem "sula şi căciula". Fiecare are dumnezeul lui, binele lui, credinţa lui; şi fiecare este corect, dar conform cu propriul set de valori.
Iar unde e dezbinare, nu poate fi pace. Nici dragoste. Nici comuniune. Nici familie. Nimic. 

În toată agitaţia asta, analizăm fiecare surcea...fără să mai vedem pădurea. Strecurăm ţânţarul, dar înghiţim cămila. Ne zbatem pentru drepturile gazelelor care sunt vânate de leii din savană, ne întrebăm  cu ce se unge între buze cine ştie ce divă ca să nu se opărească după ce se strică la burtă sau alte chestii d-astea de ne condimentează existenţa. Iar în timpul liber  luptăm pentru o lume mai bună.
Minunat!

Partea mişto este că soarele continuă să răsară şi în fiecare dimineaţă avem şansa de a iubi şi a fi mai buni.
Eu de mâine încep să încerc o schimbare. Mai întâi de toate, însă, propun o cântare faină: