Poveste fără sfârşit

Acum vreo două zile intrasem pe blog şi am citit nişte articole mai vechi...parcă de prin 2012, sau ceva. Apoi am rămas uimit - chiar uşor amuzat...pentru că  nu mă recunoaştem. Da, ştiu că eu sunt cel ce a scris, îmi regăseam starea de spirit. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că îmi voi aminti şi evenimentul care a stat la baza articolului, motivaţia alegerii acelui subiect. Dar în rest, totul mi se pare diferit...străin. E cam acelaşi sentiment pe care îl ai când reciteşti cursuri de latină după o pauză de zece-cinsprezece ani..ştii că tu ai scris, îţi aminteşti cum învăţai, revezi cu ochii minţii carnetul cu media 10, dar toate au fost parcă în altă viaţă...pentru că acum, mai repede pricepi chineza decât ceea ce ai scris tu, cu mânuţa ta.

Cam aşa am păţit şi eu...Stilul era impropriu, nenatural. Forţat.  

Eram într-o perioadă în care ceea ce eram se părea că nu era de ajuns, aşa că am încercat să mă transform în altceva. Altcineva. Iar în scris, mi-a ieşit...problemele mai mari au apărut când nu am reuşit să fac aceeaşi modificare şi în viaţa de zi cu zi. Astfel că, în timp, s-a creat o discrepanţă...îmi plăcea să scriu, şi uneori o făceam pentru a mă calma, pentru a scăpa de diverse frustrări - legându-mă de întâmplări din viaţa altora. Pentru că, ce să vezi...nu-s singur în zbaterea mea! Într-un fel sau altul, cu toţii alergăm după un echilibru, suntem într-o perpetuă căutare. 

Doar că îmi creasem o natură duală. Prietenii mă cunosc într-un fel, iar pe blog eram fix pe dos. Da, mă simţeam bine scriind. O făceam cu aplomb, aveam zvâc. La un moment dat mi s-a părut chiar o datorie morală să fiu incisiv, să am puterea de a critica - pentru că niciodată nu o făceam cu intenţie rea...îmi propusesem să trag semnale de alarmă privind diverse aspecte ale societăţii care ne fac rău şi care nu sunt aşa cum trebuie să fie.

Cu toate acestea, parcă aveam o strângere de inimă atunci când vorbeam despre ceea ce scriam. Şi de multe ori, când povesteam despre asta, menţionam: "...da, dar eu nu sunt aşa". Până m-a întrebat cineva: "Păi şi atunci de ce faci ceva care nu te reprezintă?".

Ce să zic...am trecut peste. Pe internet ai avantajul că poţi alege să fii orice vrei...ca în jocurile RPG. Experimentezi şi alegi să fii: femeie sau bărbat, tâlhar, criminal, rege, soldat. Orice. Nimeni nu te poate judeca pentru personajul pe care alegi să îl joci. Aşa este peste tot...în presă, în televiziune, în afaceri...suntem doar actori în diverse piese.

No, eu jucam un personaj - pe care am învăţat să îl descopăr şi să îl accept. Puteam să pariez că ştiu şi cum gândeşte. Şi totuşi, acel personaj nu eram eu, cel adevărat. La fel cum nici Heath Ledger nu era nebun, deşi l-a interpretat magistral pe Jokerul din "Dark Knight"

Problema a fost că am început să fiu perceput ca fiind acel rol. Am cunoscut persoane care ori mă plăceau pentru ceea ce scriam, dar când mă cunoşteau se aşteptau la vreun băiat de cartier plin de şmecherii şi erau dezamăgite... ori mă plăceau pentru ceea ce sunt, dar când citeau se oripilau - pentru că nu îşi doreau să aibă de-a face cu un  om plin de angoase, frustrări şi răutăţi. 

Oricum ar fi fost, eu pierdeam - indiferent ce făceam de la acel moment încolo. 

Aşa că, în timp, maturizându-mă şi învăţând din greşeli, am ajuns la un echilibru şi sunt foarte mulţumit de ceea ce fac acum. Privit în ansamblu, de la început şi până la final, blogul este o devenire. O călătorie a cunoaşterii, un potpuriu de stări, instantanee pentru diverse situaţii sociale sau personale.  

Toate bune şi frumoase...dar vorba zboară, scrisul rămâne. Cine mă citeşte regulat, ştie despre ce este vorba...dar scoase din context, multe chestii sună ca porcul! Ştiu asta...aşa că am decis să opresc posbilele stări negative născute de articolele mele, făcând singura schimbare posibilă: închid aici, îmi iau catrafusele şi mă mut la casă nouă.

Puteam să şterg domeniul cu totul, dar nu vreau să mă prefac că ceea ce a fost nu a existat. Aşa că am hotărât să permit accesul pe această adresă doar autorului - pentru că doar cu el îmi împart sufletul - pentru a porni de la zero, pe un domeniu nou. De worpress, că şi aşa vreau să experimentez ceva nou...să văd pentru ce se face atâta reclamă acestei platforme.  

Mă durea să renunţ la ceva ce am construit atâta timp, dar asta e...uneori spui punct! Şi de la capăt...

Doar că nu mereu. Pentru că după ce mi-am luat un timp de gândire, am decis să continui pe acest drum, asumându-mi tot ce este pe el: bune şi rele...dezamăgiri, momente de furie oarbă, frustrări sau comentarii cel puţin nedelicate, dar şi clipe grele sau pline de bucurie, în care nu mă puteam exprima decât prin cântec sau fotografie.

Când am început să scriu, pe 24 februarie 2009, prin "blog" înţelegeam doar un jurnal online - lucru de care m-am ferit, pentru că vreau ca viaţa mea personală să rămână personală. Totuşi, privind în urmă, văd că a devenit un blog de suflet; un creuzet de stări şi idei, care până la urmă arată că dacă vrei să demonstrezi ceva, o vei face. Viaţa este atât de complexă încât îţi dă posibilitatea asta....aşa cum, sub impulsul diverselor stări, eu am demonstrat, printre altele, că altruismul este de fapt supremul egoismului, că fericirea nu există, că sentimentele ne încurcă şi cel mai bine este să fim duri şi neclintiţi. Deşi la acea vreme mi se părea corect ceea ce spuneam, după ce mi-a trecut frământarea, mi-am dat seama că am greşit. Am momente de impulsivitate crâncenă şi încăpăţânare nemărginită şi înţeleg că dacă îţi propui, poţi dovedi că papura are noduri, cerul este verde sau  atingerea este o iluzie ce nu există în realitate. Totul ţine de interpretare şi de ceea ce alegi să conteze. E ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă la "Vax Populis"...scopul emisiunii este amuzamentul; reporterul întreabă "Câte laturi are un triunghi", dar respondenţii sunt ori oameni în vârstă care abia au patru clase, ori oameni beţi sau cu diverse afecţiuni mintale, ori, pur şi smplu, oameni pe care nu îi interesează amănuntele astea "de oraş" - pentru că viaţa lor se desfăşoară între mulsul oilor şi rânitul la porci.
Şi apoi, cine vede, poate concluziona: "Ce inculţi sunt ţăranii!"

Aşa mi-am dat seama că toate aceste exerciţii de logică presupun o concentrare prea mare asupra unui punct, înlăturând ansamblul şi extrapolând rezultatul. O practică ce nu poate oferi decât soluţii greşite, în fiecare caz. De fapt, cred că de aceea nici nu prea mă împac cu rezultatul diverselor studii şi le acord prezumţia falsităţii încă înainte de a le citi (deşi pe unele le folosesc şi eu). Gândim la fel, simţim la fel, multe se pot cuantifica şi pot oferi o imagine probabilă a unui comportament, dar realitatea este că fiecare fiinţă este unică, iar extinderea ipotetică a unei noţiuni este periculoasă.

Eu de aceea am greşit de multe ori...şi am avut nevoie de multe şuturi pentru a înainta.

Iar acum, iacă-mă-s!

Noapte de groază în noaptea de groază - UPDATE

În postarea originală am făcut o greşeală, pentru care  doresc să o remediez cu această ocazie.
Dar să explic unde am călcat strâmb:

"

P.S.: Oricât mă gândesc, nu pot înţelege cum poţi să fii mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine. Deşi...cred că problema reală a societăţii este fix inacţiunea.

Acum ceva timp, eram într-o autogară şi la vreo cinci metri în faţa mea şi în mijlocul unei mulţimi de omeni,  un microbuz a călcat un câine. Abia după ce a început animalul să ţipe s-a învârtoşat lumea şi l-a făcut albie de porci pe şoferul neatent...deşi erau cel puţin trei persoane care puteau interveni ÎNAINTE de eveniment. 

Iar în altă zi, o doamnă îmi povestea cum se chinuia să deschidă uşile unui tren pentru a se urca în el şi abia abia a reuşit...deşi în tren erau câţiva tineri care priveau pe geam şi se amuzau copios de eforturile femeii. 

No, şi te mai miri că unii stau ca hipnotizaţi să se pârlească? "A izbucnit pălălaia...hehehe! Ciudat, nu face parte din spectacol..."
"

Deşi eroarea în cauză se referă la o singură expresie (care, de altfel, sintetizează un mod de gândire), am preferat să redau tot citatul - pentru a putea explica în context.

Abia acum, după o săptămână şi după o analiză mai atentă (plus câteva nopţi nedormite) am realizat că am dat cu oiştea-n gard, folosind  fraza "cum poţi să fi mai inert ca o cârpă când ia ceva foc lângă tine...", ( şi, cu precădere, expresia "inert ca o cârpă") - insultând, astfel, oamenii care au fost acolo şi şi-au dat viaţa pentru că UNII au fost ticăloşi. 

Îmi vine acum în cap o vorbă de pe stada mea - care, între timp, a devenit laitmotiv pentru un serial de televiziune: "Bă, eşti prost? Bă, eşti nebun?" No...păi mie cred că mi se aplică ambele variante. 

Sub întensitatea momentului m-am grăbit să scriu fără a analiza cu capul potrivit ceea ce s-a întâmplat. Ce să fac? Când sunt stresaţi, unii fumează; unii îşi rod unghiile, alţii dau din picioare. Eu scriu. Aşa mă relaxez, aşa mă exteriorizez. Şi deşi am observat de multe ori că nu e bine să faci lucruri sub presinea emoţională (îndiferent că vorbim despre luat decizii, chatuit cu amicii sau da, scris pentru posteritate :D ), uneori o mai comit şi sar calul.

Comentariul l-am făcut ţinând cont de:

1, fotografia de mai sus - unde se poate observa o mulţime de oameni privind în gol (spre scenă, după estimarea mea de atunci), deşi incendiul era lângă ei. Doar că ei nu priveau spre scena, ci spre ieşire! Scena se vede clar, pe fundalul imaginii! Aici a fost eroarea de judecată! Nedumerirea incipientă care m-a frapat şi care mi-a dat un avânt la judecat (şi scris, în ultimă instanţă). Deşi, dacă nu mă grăbeam să trag o concluzie, dacă aş fi avut mintea mai liniştită, poate aş fi văzut că fraparea mea a fost o simplă idioţenie.

şi... 

2. relatarea unui martor ocular, care a subliniat chiar reacţia uşor glumeaţă a trupei în momentul în care s-a aprins stâlpul şi încetineala pe care a dovedit-o un bodyguard din club în încercarea de a folosi un extinctor pentru a stinge incendiul. 

Din nou, asta m-a uluit. Nu am putut înţelege cum, la vederea unui posibil incendiu, poţi întâi să glumeşti, apoi să te mişti ca într-o reluare pentru al stinge. Deşi, oamenii de acolo au toate circumstanţele atenuante posibile. 

La punctul 1 - e clar, nu am scuză. 

La punctul 2, e de discutat...iar pentru a sublinia efectul pozitiv pe care l-ar avea un eventual curs de pregătire pentru situaţii de urgenţă, am ales să fac o antiteză grosolană între inacţiunea de atunci (deşi, repet, cu cirscumstanţe atenuante) şi cele câteva secunde în plus pe care ţi le dă un instinct pregătit. Secunde care, uneori, fac diferenţa între viaţă şi moarte.

Deşi intenţia nu a fost rea, asta nu schimbă cu nimic mitocănia antitezei - care, poate, tocmai prin forţa peiorativă a minimizat intenţia. Sau, a anulat-o de tot.

De aceea, doresc să îmi cer iertare celor care fără să îmi dau seama, i-am jignit cu afirmaţiile mele