Lumea din oglindă

Veşnicia dintr-o clipă de fericire

Într-una din zilele trecute eram printr-un parc, ca omul. Ploua - şi mi-am dat seama că era fix ca-n poezie: "Ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde", doar că puţin diferit: nu eram prin mansarde, nu ne iubeam şi eram singur. N-are a face...măcar ploua infernal. Ceea ce e de bine; ploaia cică spală gândurile...sufletele...te curăţă de tot, până la urmă. "Şi pata de cafea a dispărut!" - cum era reclama minunată?

No, şi mă plimbam.....ocoleam melcii, urcam potecile, călcam băltocile şi la un moment dat, pac! iese soarele; logic, mă aşez pe-o bancă, să mă mai hodin oleacă. Udă ea sub mine, ud şi eu desupra...dar nu conta! Ne uscam amândoi la soare, c-apoi ce altă treabă aveam?
După vreo 10 minute, lângă mine se aşează un bătrânel şi din senin îmi spune:

"Băi copile, ascultă la mine: două lucruri îmi fac bine şi mă scoală du' pă boală - butelcuţa când e plină şi mândruţa când e goală!"

Mi-a picat capul de pe umeri! Foarte tare, tataie! That's the spirit! Dacă te-apuci să-l vinzi la sticluţe, ca pe ojă, om te faci! Te impresariez eu, că nu cer mult...80-20! 80 pt mine, desigur! 

"Până una alta, de butelcuţă te rezolv oricând - că e şi pasiunea mea şi mi-am tras ditamai colecţia pe-acasă; cu mândruţa te descurci matale, că eşti major şi vaccinat. Păi nu?" 

Da' apoi stăteam şi mă gândeam...eu cam am talentul ăsta de a mă băga în seamă cu oamenii. Ca să fiu sincer, ei se bagă în seamă cu mine...mai ales bătrânii. Ori mă ajută faţa, ori, nu ştiu...Egregorul Universal, Matricea Mamă, Tatăl lu' toţi greii, habar n-am! Cineva încearcă să-mi trimită diverse semnale, că tot în situaţii d-astea mă trezesc:

Odată mă dădeam cu tramvaiul prin oraş, că mă plictiseam acasă de muream. Şi cum eram eu mai amărât şi pierdut în gânduri,  la o staţie urcă o mămăică cu o ditamai sacoşa după ea. Pe vremea aia eram bine crescut şi m-am repezit să o ajut; atât mi-a trebuit...până la staţia următoare am aflat toată tinereţea femeii, bătăliile pe care le-a suportat de la bărbatul ei, greutăţile cu naveta la serviciu; naşterea şi viaţa copiilor, profesiile actuale şi cum îi pot găsi, plus câte ceva despre cei 4 nepoţi!

Oricum, m-am bucurat şi m-am folosit de întâmplare. În primul rând, bătrânica era nevorbită tare, şi cred că i-am făcut un bine ascultându-i turuiala. Şi apoi, când dau de asemenea întâmplări, parcă văd altfel viaţa: dacă oamenii ăştia au ajuns la 90 de ani - deşi au trecut prin războaie, foamete, prigoana comunistă, necazuri casnice, probleme cu banii...nimicuri d-astea cotidiene, generaţia noastră e mega-fericită!
Din punct de vedere calitativ, nivelul nostru de trai a crescut enorm faţă de cel al generaţiei trecute: Băgăm hainele la maşina automată, nu ne mai zdrelim degetele frecându-le cu ora într-o copaie cu apă de ploaie şi săpun de casă; când n-avem chef de gătit, dăm fuga la supermarket şi luăm ceva de-a gata...nu mai luăm grădina la cazma pentru că avem motosapă...nu ne mai văităm de şale, stând să însămânţăm - pentru că avem însămânţătoare automată...şi tot aşa! În principiu, avem o alternativă modernă pentru absolut orice ţi-ar putea trece prin minte - de la scărpinat pe spate şi până la suflat nasul! 

Ne ştergem şi la fund cu ajutorul tehnologiei, dacă e nevoie.

...şi toate pentru a fi feriţi de probleme, pentru a fi fericiţi.

DAR SUNTEM?    

Uitându-mă în jur, nu prea ştiu ce să spun...
Se pare că suntem condamnaţi la nefericire, pentru că permanent rezolvăm probleme şi permanent dăm naştere altora noi. Luptăm şi depăşim obstacole pentru a atinge o fericire care se întrevede la orizont, mereu viitoare. Mereu ascunsă în spatele unor praguri ce vor trebui depăşite. Şi trăim pentru "siguranţa zilei de mâine", nu pentru "acum".

Să continui? Cred că aş apuca pe o potecă deja bătătorită...pentru că nu sunt primul care îşi dă seama de lucrurile astea. Mai greu este cu aplicatul, cu practica; este o mare diferenţă între a şti ceva şi a face acel ceva. 

În fine, astea-s detalii. Propun să dăm un share, like + subscribe şi ce-o mai fi, 'om mai vedea!

Oricum, personal, mi-e greu să vorbesc despre fericire. Nu-i problemă, că mă duce capul să înşir nişte cuvinte frumoase; teorii preluate de la diverşi înţelepţi mai cunosc, deci nu mi-e greu să le reproduc...dar nu cred că este nevoie să vorbim prea mult despre sentimente. Ele trebuie trăite, nu neapărat disecate la microscop şi înţelese ştiinţific - pentru că oricum nu ne ajută cu nimic şi de-am şti cum şi de ce apar.  

Cineva mi-a spus odată: "Dacă vrei să fii fericit, fii prezent în tot ceea ce faci."  

M-a pufnit râsul. "Da, bine...şi adevărul e în inima mea. Ştiu şi eu o gârlă de  d-astea ezoterice -  nu-i mare lucru".

Şi totuşi, omul avea dreptate... pentru că orice clipă de fericire trăită intens încremeneşte timpul într-un prezent continuu - chiar şi atunci când devine amintire. 

Perfect! Să ne bucurăm, deci!  

Să dansăm...

  

 ...şi să cântăm:




P.S.: fetiţa din videoclip chiar cântă "I'm in love with your DADDY" :))))))
Problema mea e: Who's your daddy? 

Zâmbetul unui prezent continuu

...pentru că valoarea unei fotografii nu este dată, neapărat, de clipa pe care o imortalizează, ci de trăirea pe care o naşte în sufletul privitorului

...şi o melodie ce mi-a plăcut încă de când am ascultat-o prima dată, dar am aflat cum se numeşte după mult, mult timp:

Sacru şi profan

...şi o melodie de suflet:

Mână, birjar!

...sau cum ar zice un prieten: Tâgâdâm prin prerie! Tâgâdâm prin prerie! :))

Cum am făcut un român fericit

...altul în afară de mine

"Dă-i unuia să păzească o barieră şi se va crede stăpânul universului"

Prima dată când am auzit vorba asta cu valoare de dicton din gura unui prieten era cât pe ce să mă împrăştii de râs - noroc că discutam într-un spaţiu închis şi expansiunea mi-a fost limitată de pereţii încăperii din dotare. Cum, frate, aşa ceva? Cât de lovit cu leuca în moalele capului să fii, încât să se umfle tărâţa-n tine din cele mai banale chestii?? Nu, nu...aşa ceva nu e posibil! Deşi merită verificat...ceea ce am şi făcut.

Eram într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară (vorba cântecului cu acelaşi nume) printr-un mall. Buluceală, lume, lume, magazine magazine, reclame de toate felurile şi culorile, eu cu ochii ca girofarul, în toate părţile...toate bune şi frumoase! Şi deodată...BANG!!!! Cât pe ce să mă prospesc într-un panou publicitar: "JUMĂTATE din PRŢ". HĂĂĂĂĂ??? M-a buşit un râs cu sughiţuri, de să uitau oamenii la mine ca la urs! Sărea cămaşa de pe mine, nu alta! Mă rog...ar fi sărit, săraca...doar că atunci purtam tricou  - care cred că era mai pudic, sau ceva, pentru că rămăsese la locul lui (adică pe mine). 

Deja nu mai puteam să stau in picioare de la atâtea convulsii...mă uit disperat în toate părţile, nici o bancă! Dă-o-n mă-sa! Culcat pe jos, că-i măturat! Şi minteni am luat poziţia găinii când cloceşte şi dă-i cu râsul...iar şi iar! Mă opream niţel să-mi revin şi nu ştiu cum...că ridicam privirea, dădeam cu ochii de Jumătatea din PRŢ şi iar cădeam palancă a pământ, în hohote! Clătită, nenicule! Io şi cu Răduleasca...ea se tăvălea prin făină, eu mă rostogoleam pe gresie!  

După vreo zece minute, zic...no, trebuie să marchez momentul! Pac! telefonul...ţac-ţac două fotografii...fericire mai maximă ca Minodora la Maxim! Maxim, am spus!! Sala e-n delir, tribuna în urale!

Într-un târziu reuşesc să plec...şi numa' ce intram în viteză, că parcă aud hăulind dn depărtări: "Domnu', domnu!!" Şi mă întorc, că na! Oi fi eu zăbăuc - că de obicei merg cu capul în nori şi nu mă interesează ce e-n jurul meu. Trece tancul peste mine şi nu-l observ - dar aşa e instinctul: auzi ceva suspect, te întorci să vezi sursa zgomotului, ca să ştii de ce să te fereşti.

No, dar cum îmi arunc pleata pe spate, de pe un culoar mai dubios văd un gardian venind spre mine cu burtălăul în pas alergător şi agitând frenetic din mâini..."Domnu', domnu'...staţi, domnu'!". După câteva minute ajunge lângă mine tot fierbinte şi năduşit:

"Bună ziua, mă numesc agent Oancea..."...aşa, şi ce vrei, aplauze?? Zi ce vrei că închide la non-stop şi iar rămân fără bere şi seara asta!

"Păi...v-am văzut că faceaţi fotografii...şi...pot să le văd şi eu?" 

Vrei să te râzi şi tu? Ia şi bucură-te cu toată familia! Vrei una şi pentru rude? - zic eu, şmecher.

"Aham...deci astea erau. Vă rog frumos să le ştrergeţi, nu este voie."

Într-o secundă mi-au trecut o duzină de scenarii prin căpău, cu o viteză demnă de supersonicul lui Obama...Puteam să îi cer explicaţii sau să mă iau cu el la contre. Băi...tiriplici! Ultima dată când am verificat, mall-ul era spaţiu public - deci pot să fac ce vreau în el, atâta timp cât nu deranjez pe alţii. În afară de asta:  în fotografia mea nu apare faţa nici unui om, deci marş d-aici cu mofturile! Nu-s nici măcar nume de branduri prin proximitate, ca să zici că le fac reclamă negativă că dau prţuri la reducere. Păi şi atunci ce te ffff...Freacă grija de mine?? Nu ai vreo gogoaşă de mâncat, vreun scaun de ocupat, vreun câine să-l împungi în cur, nimic? 

Sau, varianta soft: puteam să mă întorc şi să plec liniştit în treaba mea, după ce îl îndemnam să-şi vadă de treaba lui. Sau, puteam să îl ignor pur şi simplu... 

În schimb, am decis să nu mai fiu acel rebel fără cauză şi i-am spus printre hohote de râs:

"Ce nu e voie? Să râd? Asta-i bună! Da' hai...na...uite...le-am şters! Happy?"

Sincer, după mersul legănatu' şi datul din cap în ritm de hip-hop, aşa părea. Fericit de ziceai că-i pe pastile de specialitate!

Dar acum, rememorând întâmplarea, realizez că cine a scornit vorba cu bariera a fost o minte luminată. Toată stima şi respectul, jos pălăria şi plecăciuni! Pentru că aşa este...dă-i unui ghiorlan o barieră să o păzească şi se crede zeu. Sau dă-i o uniformă şi  devine un rege printre oameni, împărţitorul justiţiei divine!

Ce te recomandă? "Vocea şi talentul meu"...pe tine ce te recomandă? "O cămasă galben cu negru!" 

Uite cârpa asta îmi dă dreptul să am bocanci şi să-ţi scuip seminţe-n freză, dacă asta vreau eu. 

Pentru că îmi pun capul că nu exista o regulă internă care să interzică fotografiatul panourilor de reducere. Iar dacă exista asemenea hidoşenie reglementată, zic că trebuia să fiu înştiinţat în prealabil. Nu e logic?

Şi...mă fraţilor! Dacă tot vă daţi ţapi în staulul de capre, mai beliţi ochii şi la ce se întâmplă prin magazin! Desigur că PRŢul era un fel de iluzie optică cauzată de îndoirea respectivului panou...Dacă te uitai atent şi dădeai rotocoale incintei, vedeai că, de fapt,  acolo scria PREŢ. Dar dacă sunteţi bătuţi în cap, eu ce să vă fac? În loc să mă hăituiţi pe mine că făcui nasoale-n păpuşoi şi v-am împroşcat firma de respect, nu-i mai normal să eliminaţi eroarea care a produs toată întâmplarea? 

Da' ce să-i faci...asta-i ţara, cu asta defilăm. Şi de curând, eu cu mine am intrat în şedinţă şi am decis să ne bucurăm, că-i mai profitabilă decât indignarea. Şi mai amuzantă...

P.S.: După toată tevatura, am rămas cu o amintire: tot zgâlţâindu-mă  de râs şi încercând să manevrez telefonul (care îmi tot scăpa printre degete), am păţit ca ăla: Am vrut să fac o poză dar am apăsat din greşeală pe filmare. Na, ce să mai zic? Stă inteligenţa pe mine mai ceva ca muştele pe rahat!

Dar, ce să vezi? Filmarea nu am şers-o (hai că a ieşit ok până la urmă..uf!), pentru că nici măcar eu nu am ştiut de ea! Am descoperit-o numai acasă...şi după un print screen rapid, cam asta a ieşit:

UN PRŢ!

Poveste de iarnă

Ninge iar...

Of! Nu mai vine primăvara!!

Şi totuşi...

Cu capul în nori

Acum câteva luni, un clip destinat generaţiei îndemenţite de device-uri devenise viral pe internet.: "Look Up". Dezlipeşte-te de tehnologie şi ridică-ţi privirea spre oameni - cam asta era ideea generală. Atunci era trendy să dai like. Cine a dat, a dat, cine nu...oricum moda a trecut şi lucrurile nu s-au schimbat. Nu mai contează, La viteza în care curge viaţa, deja vorbim de istorie antică.

No, eu nu am avut de ce să mă dezlipesc că nu eram lipit de nimic. Dar tot am privit în sus....

Concluziile, în cele ce urmează:

Începutul sfârşitului

Ţara fără oameni

Nostalgii de vară

...pentru că toate poveştile încep cu "A fost odată". Iar timpul este doar o poveste...

Punct. Şi de la capăt...

Lume, lume, popor şi concetăţeni!

Am onoarea deosebită de a vă anunţa o nouă apocalipsă, ediţia 2014: conform profeţiilor vikinge, Sfârşitul Lumii va veni pe 22 februarie 2014, adică fix sâmbăta aceasta! Nu ne mai loveşte asteroidul, nu ne mai cucereşte nici un extraterestru şi nici măcar nu ne va inunda Potopul lui Noe. Cu ocazia noii reprezentaţii, Pământul îşi va desface băierile pântecelui, iar forţele malefice vor ieşi la lumină şi vor căşuna pe oameni! Care cu furci, care cu bâte, care cu topoare...un fel de Răscoala de la Bobâlna - Reloaded, dar de data aceasta ţăranii sunt jucaţi de duhurile necurate.

Pfuai de mine...groaznic! Dar la câte apocalipse am depăşit în stilul ăsta, deja încep să mă simt monumentul supravieţuitorului necunoscut! Bear Grylls în luptă cu natura dezlănţuită! Tarzan ucigând crocodilul, să-mi trag palme!

Survivor - Eye Of The Tiger
   
 Asculta  mai multe  audio   pop

Necazul ăl mare e însă altul:  în weekend plec puţin din localitate şi iar ratez Apocalipsa. Taman când mă gândeam s-o trag în chip artistic şi cu passepartout pe margini - ca la operele de artă, ia şi cântă din drâmbă! Ce cosiţe-n vânt, ce contrast misterios de lumini şi umbre, ce reprezentare inedită în toată splendoarea-i distructivă? Taman de ziua onorifică eu mă dau cu pluta pe alte meleaguri! Ghinion de neşansă, ce să-i faci? Se mai întâmplă şi la case mai mari!

Aş mai avea o scăpărare de speranţă când mă gândesc la transportul autohton; adică mă gândesc că şi Sfârşitul aista nu se teleportează ca-n Star Trek...vine el cu ceva, caz în care tre' să facă trenul vreo pană, fură careva vreun cablu, se-nfundă vreo autostradă...d-astea mioritice :D Că dacă-i aşa, apuc şi eu să ajung acasă ca omul! Toate ca toate, dar na...măcar să mă înnoiesc de pantofi şi costum, apoi să-mi pregătesc aparatul foto. Şi cum apare Negrul, Slutul şi Urâtul...say cheeeese!!! Ţac!! Mi-a rămas ca amintire poza ta şi-o urmă de iubire :)

Ştiu, ştiu, treaba asta cu Finalul nu-i un subiect de glumă. Dar cum pot să nu mă amuz?

Hai să o luăm aşa: Băi fratili meu, ideea cu Ziua Judecăţii porneşte de la religie. Deci...te închini lui Odin? Nu. Aduci jertfe sângeroase lui Hunab Ku? Nu. Trimiţi semnale cu fum pentru Ahura Mazda? Nu.

Păi şi atunci? Eşti creştin? Şi ce spune la Carte? "Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngeri din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl." (Matei 24, 36)

Deci dacă nimeni nu ştie, stai locului în căscioara ta şi adună merinde, că nu se ştie când palpită inima mai tare sau se pune vreun dumicat de-a curmezişul, de bulbuci ochii ca melcul la cântare. Şi-atunci nu prea mai contează când se crapă planeta.

Nu ştiu, zic şi eu, părerea mea de 'nea Ion.

Amintiri în culori

Povestea unei primăveri

Acum o sută de ani, Mihail Sadoveanu spunea că odată cu inventarea automobilului, omenirea a mai  pierdut un strop din frumuseţea vieţii. 

Astăzi, Timpul costă bani, iar viteza este totul. Ziua nu mai curge cu secunda, ci în salturi de ordinul orelor. Iar miracolul vieţii se întâmplă într-o clipă...în această clipă.  

...sau în fiecare zâmbet care îţi luminează chipul.

În tine.

Nu trebuie decât să deschizi ochii şi să priveşti la creşterea unei pietre.

Regăsire

Aveam o datorie. 

Nu-s chiar fotografii de vacanţă-vacanţă...poate doar nişte momente de linişte, scrijelite pe o minte mult prea obosită. Clipe de dor pe care nu le-am putut împărtăşi cu nimeni - dar pe care ţi le dăruiesc cu drag. :)