Se afișează postările cu eticheta durere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta durere. Afișați toate postările

vineri, 15 august 2014

Sinuciderea (lui Robin Williams)

Robin Williams a murit. S-a sinucis. Am rămas mai perplex ca un tablou...
M-am gândit mult până să scriu despre asta....sau măcar dacă ar trebui să scriu despre asta. Sinuciderea este atât de complexă, că de cele mai multe ori este logică doar pentru cel care se gândeşte la ea. Uneori sufletul doare atât de tare că simţi cum te sufoci. Corpul vibrează de durere, mintea se topeşte sub arşiţa gândurilor şi fiecare bătaie a inimii devine un dangăt dogit de clopot. Moartea este o soluţie raţională, un must. O nevoie, o evadare. Singura scăpare pe care o ai atunci când vrei să fugi departe departe, să te desprinzi de tot şi de toate. Să te calmezi şi să respiri fără să te ardă plămânii, fără să emani durere prin toţi porii.
Cum ajungi în starea asta? Habar nu am. Depinde...de obicei de la lucruri mărunte, neîmpliniri minore care se adună în subconştient şi încep să sape în fiecare celulă. Din ce în ce mai adânc, cu fiecare nereuşită, cu fiecare mustrare. Cu fiecare imputare pe care ţi-o faci, pentru că ai visat să fii într-un fel în care nu eşti. Ai visat să urci, dar în schimb nu numai că rămâi pe loc, dar ai început şi să cobori. În ochii tăi, prin ochii celor din jur. Indiferent cine eşti, ce eşti şi ce ai, cobori...iar viaţa începe să fie insuportabilă.

Astăzi privim sinuciderea cu ochi critic. O dezaprobăm complet...uneori cu milă, alteori cu vehemenţă. Până la urmă nici nu contează - suntem împotriva ei. Indiferent de orientare, religia o condamnă cu vehemenţă. Sinuciderea este un păcat împotrva Divinităţii, încalcă legile naturale ale firii. Trişează în Jocul Vieţii, creează un gol instant şi neprevăzut în păienjenişul destinului.
...deşi, au existat momente în istorie când acceptarea şi alegerea morţii era un act de mândrie. Aplaudat, onorat Şi mai ales, acceptat. Ei, ce să facem acum? Vremurile se schimbă, iar noi odată cu ele. Asta e.

Am privit moartea în faţă şi nu pot spune că mi-a fost chiar frică. Eu m-am uitat la ea, ea la mine :D În puii mei, mor o dată, nu de paişpe ori! Nani, nani, puiu mamii, vine Ene pe la gene! Vată-n nas, pantofi noi, colivă, se mai întâmplă şi la alţii! Un' te duci tu, mielule??
Însă atunci am înţeles că uneori viaţa este frumoasă - dacă vrei neapărat să îi spui aşa - în ciuda porcăriilor care se întâmplă zi de zi. De fapt, cred că viaţa este aproximativ constantă. Diferenţele de viziune, vin de la modul în care o priveşti tu şi de la puterea pe care o ai la un momentdat de a depăşi nişte obstacole. Atât. 

M-am gândit mult dacă să scriu despre moartea lui Robim Williams, sinuciderea este un subiect delicat. Unii spun că e un semn al curajului, ce denotă suprema responsabilitate: "Uită, dom'le, bravo lui! Om hotărât, nu jucărie! Într-o lume în care doinim cu Roata Vieţii şi lăcrimăm după tinereţea dusă, mereu îngroziţi de perspectiva morţii, mai apar şi oameni cu capul pe umeri! Şi-a luat viaţa în propriile mâini, dar a avut tăria să îşi hotărască şi moartea! Mai rar aşa ceva..." Alţii o conşideră o laşitate, o capitulare: "Bă, eşti prost?? Nu eşti în stare să rezolvi un rahat de problemă şi altă soluţie mai bună nu găseşti decât să îţi pui ştreangul de gât?"

Acuma na, ce să zic? Şi unii şi alţii, au dreptate în felul lor. Câte bordee, atâtea obiceie; câte suflete, atâtea păreri. Noroc că vin specialiştii şi ne oferă un gram din lumina înţelepciunii, materializată într-un articol de seamă, compus pe înţelesul prostimii.
Astfel, sunt identificaţi cinci factori de risc ce favorizează suicidul:
  • Incapacitatea sau nerespectarea voită a propriilor standarde de viaţă;
  • Condamnarea propriei persoane pentru nerespectarea standardelor;
  • Experimentarea emoţiilor extrem de dificile;
  • Evitarea planurilor de lungă durată;
  • Dezinhibarea;
Mda...ce să zic? S-a făcut lumină-s sat şi m-am lămurit buştean! Mă gândeam că d-aia sunt experţi, să vină şi ei cu ceva să rupă gură târgului, nu să ne sublinieze evidenţele! Da' ce să te mai faci? Doar e la mintea cocoşului că nu ţi-ai pus în gând să te omori de veseli ce eşti, în puii mei! Normal că te confrunţi cu dezamăgiri şi emoţii puternice, indiferent de starea socială pe care o ai şi care, din exterior, poate fi invidiată!! În general, când oamenii îşi doresc ceva, văd numai partea pozitivă a lucrurilor; dar după ce au obţinut, ca un făcut, remarcă doar neajunsurile! :)) 

Tot conform statisticilor, "rata de sinucidere este mai mare în ţările în care există un nivel de trai mai ridicat, precum şi în statele în care se promovează libertăţile individuale". Sau cum ar zice cineva: "Băi, tu nu mai poţi de bine şi-ţi dai foc la valiză!" 
Întrebare: Dacă ai bifa toţi factorii de risc dar locuieşti într-o jerpelitură de ţară şi totuşi trăieşti zi de zi şi ceas de ceas, cum mă vezi şi cum te văd - înseamnă că nu te-ai sinucis din lipsă de bani? :)) Ce tare! "M-am săturat şi-mi vine să pun capăt zilelor, dar nu am bani nici măcar de-o frânghie!" Lasă frate, nu dispera! Ia sticla şi bea...tehnica îţi sare în ajutor! Paraaaaaaaammmmmm: Spânzurătoarea wireless!


  

Ce zici de asta? Te aşteptai la aşa ceva?? :))

Sinuciderea este un subiect delicat şi personal. Dar după mintea mea, e o minciună. Nu îmi inspiră nici curaj, nici laşitate, nici măcar milă. Doar prostie, în cea mai pură formă, un gest condamnabil şi hilar în tragismul lui. Trecând peste interdicţiile bisericeşti şi satana care te împunge o veşnicie cu furca-n cur (chestiuni ce din nou, sunt înţelese şi acceptate de intimitatea fiecăruia, după bunul său plac), mă gândesc aşa: bine, am înţeles: Of, inima mea. Văleu, văleu, văleleu!
Când eşti singur cuc pe o insulă pustie, mai treacă meargă! Nu ai pe cine iubi, nu ai cu cine vorbi. Dar când ai familie, copii, ce mai faci? Laşi bilet? "Dragii mei, iertare; am plecat, pt că trebuie. Vă iubesc" Căcat! Tu scapi în câteva secunde, alergi la loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a fugit întristarea şi amarul. Uraaa!!!! Minunat! Iar pe proştii pe care zici că-i iubeşti îi laşi să sufere tot restul zilelor. Păi ce treabă-i asta?? Aşa cum înţeleg eu, iubirea cicatrizează tot. Nu şterge cu buretele, doar transformă în nimicnicii nişte chestii care de cele mai multe ori aşa sunt: nimicuri. Indiferent ce probleme sunt, când iubeşti priveşti lucrurile de deasupra ta, unde găseşti o oază de linişte, o altfel de lume. Nu distrugi viaţa nimănui - soţie, copil sau părinte, indiferent ce inundaţie de emoţii puternice te încearcă. Nu îţi bai joc de ei în halul ăsta!

Aşa că...toată stima pentru Robin Williams, cât a fost în viaţă. A fost o capacitate, un talent. Şi un mare prost, pentru că nu a fost în stare să îşi deschidă sufletul în faţa celor care spunea că îi iubeşte. S-a înecat ca ţiganul la mal.

Asta e, se mai întâmplă.
Păcat că se întâmplă aşa ceva.