Se afișează postările cu eticheta despre oameni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta despre oameni. Afișați toate postările

sâmbătă, 27 august 2016

Undeva, cândva

De ceva timp, scriu rar. Uneori, din ce în ce mai rar. 
Mi-am schimbat stilul. M-am schimbat eu. Nu mai critic, nu mai vreau să schimb lumea vorbind despre ceea ce ar putea să fie şi nu este. Într-un fel, nu mă mai avânt orbeşte în luptă şi nu mai vreau să învăţ pe nimeni să facă nimic. Acum câteva luni (să tot fie jumătate de an?) mi-am propus să scriu despre lumina din noi şi nu despre întuneric. 
Constatasem că s-a umplut lumea de teoreticieni. Toţi acuzăm, toţi arătăm cu degetul, cu toţii suntem nemulţumiţi. În goana după audienţă, mass-media de astăzi are singura misiune de a şoca: "cutremurător, exploziv, incendiar, înfiorător! O să înnebuneşti când o să vezi asta...o să-ţi smulgi părul din cap după ce dai click aici". Si dai...dau...dăm...pentru că suntem curioşi. 

Problema este că viaţa a devenit atât de complexă, iar noi alergăm atât de mult după senzaţional, că am uitat ce înseamnă bucuria simplităţii. Ne-am de-sensibilizat. În stresul de zi cu zi, am pierdut câte puţin din propriul suflet. Şi din ce în ce mai mulţi prieteni îmi spun că ar evada, s-ar retrage într-un colţ de sălbăticie. Nu ştiu ce caută, dar aleargă către ceva deşi nu găsesc ce îşi doresc. Mai presus de toate, simt nevoia să se regăsească pe sine. Tot mai mulţi îmi spun că societatea actuală se va duce de râpă...cât de curând. Îi cred, pentru că şi eu am acelaşi sentiment. 

De aceea, am renunţat să mă mai implic în nebunia cotidiană şi m-am detaşat de micile scandaluri care ne condimentează viaţa. 
Scriu, însă, despre stări de a fi, despre momente de pierdere şi despre regăsire. 
Nu simt nevoia de a fi şmecher, de a participa la training-uri de leadership şi nici de a-mi achiziţiona un antrenor pentru succes - însă, am redescoperit poezia. Fotografia. Cinematografia. Muzica. Spiritualitatea din spatele materiei. 

Cred că arta este singura care ne mai poate salva de la pieire, pentru că este cea mai înaltă expresie a umanităţii. 

...Şi aşa am recitit "Luceafărul"  - nu pentru că îl am ca materie obligatorie pentru Bac, au trecut de mult timpurile acelea. Ci pentru că, abia acum încep să îi înţeleg geniul. Dincolo de analize pe text, de poveşti de iubire fantastică, de figuri de stil şi de critica literară care mai de care mai linguşitoare, poezia eminesciană aparţine unui prezent continuu, ce se naşte din fiecare clipă care trece peste noi. 
Fiecare vers, fiecare stofă are un un corespondent într-o fărâmă de realitate - char şi călătoria Luceafărului către marginile universului:

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Da, este o secvenţă cu o valoare poetică enormă. Dar nu este nimic abstract în ea...eu am regăsit-o şi am trăit-o la câţiva paşi de casă.
...undeva, cândva, într-o clipă desprinsă din vis; acolo unde se năştea nemărginirea orizontului.



Închei cu un gând bun, o melodie pe care o mai ascult uneori:

vineri, 18 septembrie 2015

Despre oameni şi vise

Toată lumea a auzit zicala aceea cu turcul şi pistolul...aşa-i??
Heiii, AŞA-I??? Bă, tu de colo! Nu se aude în partea aia? Dă şi tu din cap, mişcă o mână, trage o idee, ceva, să vadă omu' că vorbeşte un prost cu tine şi tu recepţionezi! Nu te mai uita cu ochii aşa umezi la mine...că nu-s icoană să te las fără cuvinte şi nici tu nu eşti un butuc!

No, deci...reiau! "Cum e turcul, şi pistolul". Ştie toată lumea zicala aista...e ceva gen Bianca (lu' cine vrea ea): nu mai are nevoie de nici o prezentare! Perfect!
Dar ce-ar fi, dac-ar fi ca şi visele oamenilor să fie fix ca oamenii? Vă daţi seama cu ar dormi cetăţenii? Pfuaiii de mine...un deliciu! Pe cuvânt de nu aş da viaţa de zi, pe viaţa de noapte fără să am nici o străbatere de regret!! Ce papuci de agitaţie, aglomeraţie, malluri, gagici, trafic intens şi alte asemenea? Nu-i mai bine cu linişte...lună...stele...Chiar îmi zicea cineva la un moment dat: "Eu nu te înţeleg pe tine de ce îţi doreşti atâta linişte! Nu ai o veşnicie de linişte sfântă pe Lumea Ailaltă? Acu' agită-te, frate, nu mai sta ca bleanda la umbră! Tu şi balega...unde vă depuneţi, acolo rămâneţi!"
În fine...să revenim! Nu ar fi mişto? Să stai aşa la un balcon...linişte, lună, stele, susur de apă, cântec de greieri...şi din când în când, să mai pot intra noaptea prin camera cuiva şi să "văd" ce visează - interpretând inteligent poziţia corpului, respiraţia şi expresia feţei! Nu ar fi mişto? Fericire maximă!

Dar să revin la vise.
Cam câte tipuri de vise ar putea exista în asemenea condiţii?



Păi, la o privire mai atentă, cam astea ar fi principalele tipuri:

1. visul creţ -  pentru oameni mereu ocupaţi.
Exact ca în bancul acela cu badea Gheorghe care, având insomnii, i se recomandă să numere oi până adoarme...şi după o săptămână se întoarce la medic tot amărât şi tras la faţă, neras şi cu ochii bulbucaţi: "Domn' doctor, eu nu mai rezist! Nu pot dormi şi mă apuc să număr oi...până observ că-mi lipseşte una şi plec să o caut!"

2. visul pufos - pentru oamenii dragălaşi.
Este o feerie  inocentă, care musteşte de vioiciunea copilăriei; vis d-ăla super-cute, cu mâţoşenii, pufoşenii, ghimizdroci creţulii, prinţesici, miresici(.ro), fluturei, zulufei şi păsărici. Eu am zece degeţele, ce-am voie să fac cu ele? Să le bag în nas?? NUU!!!! Să le bag în cu...NUUUUU!! Să mângâi pisica? Daaaa....



3. visul molcom - pentru oameni liniştiţi.
Barca pe valuri pluteşte uşor şi-mi cântă-n ureche un cântec de dor. Ceva aşa. Sau...ca în bancul cu ciobanii flatulaţi:
Doi ciobani ardeleni moţăie în colibă. Unu din ei se întoarce încet pe o parte şi zice:
- Măi Vasile, măi, tu te-oi beşit măi!
Trece aşa vreo juma de oră, şi Vasile răspunde:
- Apăi, nu io, măi, câinele s-o beşit, mă...
Mai trece o oră, şi acu primul cioban iar zice:
- Apăi măi Vasile măi: câinele nu-i aicea!
Iar trece o oră. Si Vasile răspunde:
- Apăi, las' că vine el...

4. visul zbanghiu - pentru că prietenii ştiu de ce...
Adică, în principiu ei să mai ştie, că tu nu mai ştii. Nimic.Opreşte, Nae, vaporul...Pâr! Pâr! Opreşte, să mă scobor...



5. coşmarul - pentru...hai, ce s-o mai dăm atâta după vişin? Coşmarul este pentru omul curvă.
Dar nu coşmar d-ăla cu dihănii şi carcalaci care aşteaptă în întuneric ca să-ţi facă felul. Nu nu...ceva mult mai subtil. Un visuleţ drăguţel şi miaunel, care începe pufos...fulgi şi flori! Prăjituri, siropuri, bâzdâgănii bâz bâz, parfum de liliac, turtă dulce, frişcă...ce mai?! O casă...o vilă...palatul Versailles din turtă dulce şi glazură de ciocolată! Şi-apoi apare vrăjitoarea...HAARŞŞ!! Ţi-am luat capul şi-l prăjesc la foc mic! Muahahahahaha!!!
Şi-apoi din nou...floricele, drăguţele, palatul Versailles, vrăjitoarea...HARŞŞŞ!
Şi-apoi iar...şi iar...şi iar...
Adică, no! Coşmar adevărat. C-apoi eu nu zic cum zic alţii: "Nu blestem; dar să dea Dumnezeu şi Maica Precista praful şi pulberea să se aleagă... ". Nu, nu...stai aşa că nu-i aşa! Sunt cazuri în care moartea vine ca  o alinare. Doare niţel şi gata...Ce? Ori mori de zece ori? Nu.
Dar adevăratul coşmar, ăla care te sfâşie cu adevărat, este picătura chinezească. Pic...pic...pic...iar şi iar. Sisif. Prometeu pe stâncă. Aia e suferinţa supremă. Şi acela e coşmarul adevărat. Întotdeauna siropos, dar în cele din urmă o tortură. O durere profundă, care se repetă.
Exact ca omul....libidinos, dar găunos.

6. visul baban - pentru oamenii cu greutate.


 Vaaaaiiii...apropo de haine XXXXXXXXXXL!
Nu ştiu cum se face, dar lenjeria intimă a căpătat proporţii gigantisime în ultima vreme...şi nu înţeleg de ce! Băi, deci sunt şi oameni cu un metru în talie! Perfect! Nu contează greutatea, atâta timp cât te simţi bine în pielea ta.
Dar mă mai uit şi eu prin magazine. Aşa...zapez rafturile, din plictiseală. Dau de o pereche de chiloţi...no, oleacă mai mari decât palma mea. Mă uit  pe etichetă: XL! HAOLEU, frate! Dau peste alta, cam cât  latura mare a unei pagini A5 - în puii mei, nu ştiu alte modalităţi de descriere! Mă uit iar pe etichetă: XXL!
Băi, să-mi trag pălmi! Dar dacă ai chiloţii cât perna, ce Mama Ciorilor de mărime mai e aia? XXXXXXXXXXXXXXXXXXXL???
Şi cum o pronunţi? Parcă şi văd... "Aveţi chiloţi XXXXXXXXXXXXXXXXXXXL?"
Moment la care, vânzătoare ce face? Îţi numără X-urile? Şi-apoi dacă răspunde.."Avem doar chiloţi XXXXXXXXXXXXXXXXXXL" şi tu numeri greşit X-urile şi crezi că-i bine? Dai banii degeaba pe nişte chiloţi inadecvaţi? Păi dai. Pierzi bani? Păi da. Şi atunci??

7. visul călător - pentru cei care nu stau locului nici cât ai coace un ou.
..."Petrom, energie vie" - scrie pe ei. Sunt ca Duracell-ul, tot timpul pe drumuri! Chiar şi-n somn...când ba-s pe pernă, ba-ntr-o rână, ba răstigniţi prin tot patul, ba pe burtă, ba pe spate, ba de-a curmezişul patului! Pe sistem:



Poate vor mai fi şi altele, c-apoi oameni tot să fie, câtă frunză, câtă iarbă!
Voi ce tipuri de vise (oameni) mai cunoaşteţi?