Se afișează postările cu eticheta creşte porcii se face pateul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta creşte porcii se face pateul. Afișați toate postările

luni, 4 mai 2015

De ce să scriem pe blog?

De multe ori m-am întrebat care este rolul blogului, de ce să scriu pe un blog.
De multe ori m-am întrebat de ce scriu, de ce continui să scriu.
Nu câştig nimic din asta, stilul meu de scriere nu cred că e prea comercial; cel mai des mă folosesc de afirmaţii prin negare, iar de cele mai multe ori nu sunt înţeles. Nu mă înteresează prea tare aspectul, deci propun să depăşim momentul!
Nu am reclame pe blog, nu închei contracte cu nimeni. Nu particip la concursuri de blogging, deşi asta mi-ar aduce mai multă deschidere şi poate chiar un venit. Dar tot nu particip...am văzut la alţii cum se face şi îmi repugnă total să scriu la comandă şi să linguşesc cu aplomb cât mai fistichiu produsele sponsorilor, ca să dau bine în ochii lor.
Nu scriu din obligaţie, ca să mă achit de o temă primită la şcoală. Vaaiiii...asta e treaba jurnaliştilor cu diplomă, încredinţaţi că bucata respectivă de hârtie le-a creat deja un nume de referinţă în domeniu. prin urmare e practic o datorie de onoare să comenteze orice în titluri bombastice, doar doar s-or face cunoscuţi: "Ştire de ultimă oră! Incendiar! Cutremurător! Zguduitor! Exploziv! Bombă! Şocant! Îngrozitor! O să înnebuneşti când vei citi asta!" :))

Şi nu scriu pentru faimă sau pentru că e la modă. Mă doare-n cot de modă! Deşi realitatea mă contrazice, uneori am impresia că în afară de cei câţiva prieteni pe care îi poţi număra lejer pe degetele de la un picior, nu citeşte nimeni! Şi în plus, cu deschiderea pe care o oferă internetul, fiecare are acum blog. Toată lumea scrie...mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai dezlânat, mai haios, mai subru. Dar un blog e doar o picătură de apă într-un ocean. Deci, cu ce e mai diferită decât celelalte?
Ştiu, ştiu...unii au creat o adevărată ştiinţă din asta, pentru că în economia de piaţă, dacă respiri şi nu aduci bani, respiri deageaba. E doar o pierdere de energie. Aşa că s-au elaborat zeci, sute, mii de teorii despre cum să scrii, ce să spui ca să atingi coarda sensibilă a clientului, ce sa faci ca să îi iei banii. Le cunosc pe toate şi nu mă interesază. În principiu se merge pe manipularea omului şi pe aplecarea lui spre aparenţă şi superficial. Nu degeaba există reţeta succesului...un şablon perfect, pe care dacă l-ai aplicat, te-ai scos! S-a mai născut o stea pe panoplia vedetelor!
Dacă înveţi ce şi cum să faci, ce să spui şi cum să pari cât mai conform cu dorinţa ăluia pe care trebuie să îl prosteşti să cumpere ceva nefolositor (de cele mai multe ori), ca să îi trezeşti în minte nevoia pe care o vrei tu să o aibă, ai punctat. Chestia asta se aplică în orice aspect al vieţii, că doar nu degeaba sunt manuale pentru orice: "cum să agăţi ca să...", "cum să vorbeşti ca să...", "cum să stai pe scaun ca să...", "cum să fumezi ca să...", "cum să săruţi ca să..." şi pot continua aşa până mâine. Toate, absolut toate tehnicile se bazează pe aparenţă. Nu contează ce eşti, contează ce pare că eşti. Se vede asta de pe Marte...dar dacă vrei să pari spiritual, trebuie să pedalezi pe situaţia inversă: toţi suntem oameni frumoşi şi nu contează aspectul, doar sufletul. Aha, să i-o spui lu' mutu' p-asta!
Fiecare experiment social concluzionează realitatea, ca o dojană în obrazul omenirii care slăveşte spiritualul. Ei, ghici ce! Fiecare studiu are dreptate, doar că nu suntem dispuşi să o acceptăm, sau o facem cu jumătate de gură.

Dar eu nu scriu pentru bani.
Un prieten îmi sugera să scriu pentru mine şi să nu am nici o aşteptare. Să scriu doar pentru a-mi organiza puţin mintea. Ceea ce are dreptate, dar din nou...nu cred că este cazul meu.
Pe scurt: Uneori habar nu am de ce o scriu. Cred că pentru a încerca să schimb ceva la mizeria asta de viaţă. Însă nu îmi arog calitatea de învăţător...un maestru complet ştiitor, venit să dea lumină amârâţilor care se zbat în neputinţă. Nu-s genul acela..."Frate, te-o lăsat gagica? Ţi-a decedat câinele? Nu ai bani de-o franzelă, te-ai certat cu jegoşii ăia de la muncă, afară ploo cu spume şi nu  nimereşti nici butonul de poză?



Nu dispera, viaţa e frumoasă! Pentru numai x lei pe lună, primeşti un loc gratuit la seminarul despre cum să ajungi şef! Vrei să fii slugă toată viaţa, sau un băiat deştept? Cheia (succesului) e în mâinile tale! Universul abia aşteaptă să comploteze pentru propria-ţi bucurie...trebuie doar să înveţi ce, cum şi când să faci...Şi-apoi să vezi cum te umpli de smacolină!"

Nu, nu şi iar nu! Niciodată! Nu-mi place să mă dau zân(ă)! Nu sunt acel imaculat care se zburătăceşte din floare în floare în propriul glob de cristal. nu cer nimic şi nu mă plâng nimănui, însă am constatat că nu mă pot aştepta ca oamenilor să le pese de ceva ce nu ştiu că există. Sau au uitat că există.



Şi atunci scriu...ori de câte ori găsesc ceva care nu îmi place, devine subiectul unui articol. Apoi, fiecare după propria gândire, să ştie ce să evite, sau să cunoască urmările unui anume comportament - nu doar să le intuiască.
Scriu neîntrerupt de...şase ani jumătate, cred. Cam aşa. De multe ori mi-am propus să renunţ, pentru că ştiu, văd că nu se schimbă nimic. Dar de atâtea ori am revenit asupra deciziei, pentru că scriu şi pentru mine, nu numai pentru ceilalţi. Scriu despre reguli şi respctarea lor.

Personal, îmi place să respect regulile şi cel mai tare mă enervează jocul în care nu ştii la ce să te aştepţi.
Cu toate astea, omul este prin esenţă o fiinţă haotică, capricioasă. Dacă nu ar avea un sistem de conduită independent de propria voinţă, s-ar fi ales praful de planetă de câteva mii de ani. Strămoşii au înţeles asta...şi pentru a pune bazele societăţii au inventat codul juridic - o colecţie de legi care limita capriciile. Apoi a apărut codul bunelor maniere ca să te poţi descurca în relaţiile interumane, şi tot aşa. Cod peste cod, ca să nu ne călcăm în picioare ca idioţii pentru că ni s-au sculat cine ştie ce gânduri prin căpău.
Doar că în legăturile dintre oameni nu există pedepse juridice, e mai mult o lege nescrisă de respect reciproc. Şi totuşi,  fără o consecinţă palpabilă, orice lege e degeaba. Teoretic, conştiinţa ar trebui să ne gideze viaţa morală. Şi apoi divinitatea - fiinţa super-indefinibilă care se ocupă de aspectele abstracte ale vieţii. Suflet, spirit, d-astea.
Orice societate are un dumnezeu, indiferent cum îl denumesc: Dumnezeu, Allah, Ştiinţă, Manitu, Odin, Zeus, Quetzalcoalt, broasca de argint, dragonul de aur, piticul cu moţ în frunte - habar nu am! Dar ceva, o entitate dincolo de umanitate şi perfect obiectivă întotdeauna a existat.

Nu şi acum. Nu înţeleg de ce.
Acum, totul vine şi se duce. Asta e.  Toate trec. vin şi trec, vin şi trec, fără urmări. Şi fără consecinţe.
Acum nu mai există nimic care să reglementeze capriciile. Cuvinte sau fapte, toate sunt degeaba, nu mai exită acel superior intangibil care să limiteze infitul capriciului.
De ceva timp tot pun în oglindă trecutul şi prezentul, tocmai pentru a sublinia dezordinea socială care se vede oriunde...de la filme şi cărţi, artă şi până la relaţiile de familie. Mai ales relaţiile de familie...care porneau fix de la necesitatea respectării unui legământ abstract. Nu te obligă nimeni, nu te pedepseşte nimeni că nu te ţii de el...poate doar conştiinţa. Dar şi asta se poate perverti, deci nu exisă urmări. Dar lucrurile mergeau. Familia, celula societăţii, funcţiona. Prin extensie, societatea funcţiona.

Acum nu mai merge. Ceva s-a rupt. Nu ştiu dacă asta e cauza nebuniei generale, dar familia nu mai există. Privesc în jur şi văd din ce în ce mai mulţi oameni singuri...indiferent de vârstă. Oameni care stau pur şi simplu să treacă vremea, zi după zi şi an după an. Li se pune pata pe ceva, fac; nu mai există pata, punct şi de la capăt. De ce? D-aia. Chiar trebuie să existe o explicaţie pentru toate?


În rest,  totul se învârte în jurul sexului şi al banilor. Femeile oferă sex, bărbaţii oferă bani. De aici porneşte totul, alte reguli nu mai există. Când intervine plictiseala, altul la rând! Femeie, bărbat, femeie, bărbat...mereu altcineva, mereu cineva nou cu o ofertă nouă.
Şi atât. la asta se rezumă viaţa...un şir de cereri şi oferte. Cât se poate. Când nu se mai poate, ghinion. Mişto, nu?

Mie, de exemplu, nu îmi place situaţia asta. Dar, scriind despre ea, voi schimba eu lucrurile? Slabe şanse...însă tot scriu. Spun, scriu...dacă nu o pot schimba, măcar să o fac de ruşine! Situaţia, viaţa, persoanele care se cred vestale cristaline şi aleargă cupă smerenie, dar care nu-s decât ăline de impresii.
...şi iar spun, şi iar scriu, doar ca să le fac de râs. Ca-n bancul ăla:
Gheorghe merge cu gloaba la târg.
- Cum trage calul ăsta la căruţă, bade?
- D`apoi, nu prea trage.
- Da` la plug, trage?
- Nu prea.
- O fi bun de călăreală?
- N-aş crede.
- Pai, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?
- Nu l-am adus să-l vând.
- Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?
- Vreau să-l fac de ruşine...

Păi nu?