Despre Dumnezeu şi Om

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă anunţ, cu mare bucurie, că mă simt cu o secundă mai deştept faţă de ziua de ieri. Dacă voi continua în stilul acesta, pas cu pas, am şansa să ajung un mare geniu - mai ales că primul pas a fost deja făcut. Pentru că, atenţie...azi şi numai azi am aflat ce e un hurdy gurdy!

Cât de tare-i asta? Nici măcar nu ştiam că există aşa ceva pe planetă...dar acum, de la înălţimea intelectuală pe care tocmai am dobândit-o, vă pot confirma că DA, HURDY GURDY EXISTĂ! 

Aaaaaa...da's prost şi am uitat să salut: Hristos a înviat şi la mulţi ani!

...chiar: a înviat Hristos? Sau e doar o făcătură de P.R., ca să nu ieşim din îngustimea îndoctrinării religioase? Hmmmmm...aceasta-i întrebarea - vorba lui Shakespeare. 

Ia să cercetăm situaţia niţeluş...nu de alta, da-s sătul până-n gât de ştirile despre carcalacul ucigaş, aşa că încerc să mă concentrez şi pe alte aspecte de viaţă... că doar nu gândesc unidirecţional, la fel cum priveşte un cal cu apărători la ochi. Plus că abia a trecut Paştele, când trebuia să fim mai buni şi mai curaţi şi mai sfioşi şi mai ca de obicei, iar  pandemia este călare pe noi - deci, practic, Dumnezeu e în tendinţe zilele astea, din orice punct de vedere ai privi situaţia.

Apropo de asta: am văzut că a apărut şi o carte cu subiect monden: "Unde este Dumnezeu în timpul coronavirusului" - prin care John C. Lennox (adică autorul best-sellerului sus-numit) ne invită la o discuţie amicală cu dânsul, în timp ce se întreabă unde este Dumnezeu în timpul coronavirusului. Logic.

Eu, sincer, nu am citit capodopera - că nu sunt chiar mână largă, să dau banii pe toate prostiile...dar, dacă aş mai mai cinic, cred că pot să intuiesc un răspuns: e posibil ca în timpul pandemiei, Dumnezeu să fie pe oriunde erau şi oamenii când era slujbă la biserică, pe timp de ne-pandemie.

Noroc că nu sunt cinic, că nu e frumos - şi-l las pe mister autor să se ocupe cu asemenea chestiuni de fineţe, în timp ce eu iau lumina inteligenţei de la alţi oameni de prestigiu...cum ar fi, de exemplu, domnul CTP, care scrie un articol edificator despre Dumnezeu. Îl puteţi citi aici, că-i prea lung să îl redau în întregine. Totuşi, în puţina mea pregătire de gânditor cu ştate vechi, am întrebări de om normal...aşa că voi comenta şi voi întreba ici şi colo câte ceva, ca să fiu sigur că  înţeleg bine. 

Aşadar, să-i dăm drumul!

Expunerea începe foarte frumos şi logic, analizând imensitatea Universului în raport cu imensitatea micimii fiinţei umane...o analogie care mi-a adus aminte de un filmuleţ foarte grăitor în acest sens: 

[Cosmic Eye]

Noi, ca oameni, trăim aici, pe planeţica noastră uriaşă. În trecut, pierdeam săptămâni întregi ca să ne deplasăm între oraşe şi cea mai mare parte a vieţii, dacă nu întreaga noastră viaţă, ne-o duceam în jurul locului de baştină...cu bucurii, cu necazuri, cu petreceri, tristeţi, revolte şi alte sărbători. 

Astăzi, însă, suntem mai norocoşi şi datorită avansului tehnologic, ne putem deplasa oriunde pe glob, în câteva zeci de ore. Însă, adesea, întrega noastră lume se rezumă la un zâmbet. 

...un zâmbet, care, la scară subiectivă, poate cuprintre Universul. Dar din punct de vedere obiectiv, nu contează pentru nimeni de pe planetă. Iar planeta, ca obiect fizic, nu contează la nivel de galaxie, care conţine până la 400 de miliarde de stele. Deja am depăşit limitele oricărei imaginaţii umane şi nu mai are nici un rost să ne raportăm planeta la universul observabil, care cuprinde miliarde de miliarde de galaxii. Până la urmă, ce importanţă dăm noi unei singure bacterii care trăieşte alături de noi?

Totuşi, în aglomerarea asta de stele, unde distanţele dintre punctele de materie întrec capacitatea de înţelegere a oricui, din punct de vedere al raportului de masă, Universul nu este plin până la refuz...ci complet gol. La fel cum suntem şi noi...pentru că 99,999999% din corpul nostru este spaţiu gol, aşa cum este şi lumea din jurul nostru. De ce? Simplu: unitatea de bază a oricărei materii este atomul,  care este format, la rândul său, din nucleu şi electroni. Conform specialiştilor, nucleul este de o sută de mii de ori mai mic decât atomul...adică, dacă nucleul ar fi de dimensiunea unei alune, atomul ar fi cât un stadion. Prin urmare, dacă am şterge spaţiul liber din atomii noştri, se pare că omul ar încăpea într-o particulă de praf, iar întreaga omenire nu ar măsura mai mult decât un cub de zahăr.

Suntem oglinda universului: atomul reprezintă mica noastră planetă, Omul reprezintă Universul cunoscut.  Dar în atâta gol, unde este Dumnezeu? Domnul CTP ne spune că Dumnezeu există, şi că este suma celor două viduri, din interiorul şi din exteriorul nostru. Că nu este nici fiinţă şi nici nefiinţă şi că noi nu existăm pentru El. 

De aceea, întreb: dacă Dumnezeu există, dar în principiu îl doare în trei litere de noi, religiile sunt greşite. Bravo timpurilor moderne, care au identificat minciuna! Însă au apărut alte mişcări neo-spirituale, la care lumea achesează instantaneu şi care ne învaţă că Omul e buricul Universului şi Universul ăsta (că nu se mai poate numi Dumnezeu, pentru a se delimita de religia tradiţională) îţi îndeplineşte orice dorinţă îţi taie prin cap - asta dacă ai îndrăzneala să o ceri. 

Deci, până la urmă, cum e? Universul ne dă ce dorim, sau ne arată cotu' şi scoate limba la noi? Multele alea milioane de oameni noi, care dau grămezi de bani unui guru care să le arate cum să se conecteze la Sursa de Lumină şi Destin pentru a obţine diverse tipuri de succes...greşesc? Planul ascuns al Destinului este să ne muncească pe la spate?

Pfuai...ce urât! Inadmisibil! Să faci aşa ceva, şi-n Săptămâna Luminată! Aproape că îmi vine să mă simt jignit... noroc că sunt mai nesinţit de fel şi am obrazul îngroşat de focul bătăliilor trecute, prezente şi viitoare - aşadar, nu mă agit.

Mai ales, că pentru mine, sunt simple lucrurile: în atâta hău, există viaţă. Există ordine, şi fiecare electron din atom se mişcă în jurul nucleului pe traiectorii haotice şi totuşi ordonate. Ficatul nu pleacă de teleleu prin corp, la fel cum nici planetele nu pornesc de capul lor, la plimbare prin univers. E vid, am înţeles. Dar e un vid perfect organizat. Care sunt şansele ca aşa ceva să apară spontan, pur si simplu?
Dincolo de asta, în natură se tot repetă raţia de aur, sau şirul lui Fibonacci (un şir în care fiecare cifră/număr este suma precedentelor două; iar raţia de aur - phi=1,618033 -  se obţine împărţind un număr din şirul lui Fibonacci la cel dinaintea sa): la petalele florilor (crinul, piciorul cocoşului, cicoarea sau margareta), la capetele cu seminţe (floarea soarelui), la conurile de brad, ramurile copacilor, proporţia feţelor umane, etc.

Deci, da, natura creşte frumos, după o constantă de aur - semnătura lui Dumnezeu.

Este evident că există un Creator şi El se îngrijeşte de noi. Nu cred nici o secundă că pe Dumnezeu îl doare la bască de vieţile noastre...pentru că nu are sens o asemenea afirmaţie. Eu, în limitarea mea, leg două crăci cu o sârmă şi mă doare inima dacă trebuie să le arunc la foc. Fac o fotografie şi îmi pare rău când o şterg. Pictez o piatră şi nu aş vrea să o mai dau la gunoi.
Um mecanic construieşte o maşină şi nu o lasă, apoi, să ruginească în câmp. O ţine în garaj şi îi mai schimbă un ulei, un cauciuc, îi mai dă o vopsea, mai pune o bujie nouă, o mai scoate la plimbare...pe scurt, se îngrijeşte de ea - deşi mecanicul nu e o maşină. Nu e nici volan, nici arbore cotit şi nici măcar parbriz. Mecanicul este dincolo de orice înţelegere a maşinii, însă tot are grijă de ea...deoarece creaţia porneşte din intenţie, iar intenţia se naşte din dragoste.

Iar dacă eu...noi ne legăm afectiv de nimicurile pe care le creăm, cum pot crede, vreodată, că Dumnezeu creează  tot ditamai minunăţia,  apoi ne dă cu flit? Ne lasă să ruginim într-un spaţiu gol? 

Care-i rostul? De ce ar face aşa ceva? Numai Sisif urca stânca pe deal, ca să aibă de unde să o dea la vale... iar aia era o caznă a infernului. Nu o făcea de capul lui, că aşa i-a venit pe chelie.

Referitor la înviere...deja intrăm adânc în tărâmul credinţei şi ţine de alegerea fiecăruia. Eu cred că Hristos chiar a înviat. Matematic, poate nu se adună toate detaliile pe care le cunoaştem despre acest eveniment, dar eu cred că sunt irelevante.
Conform tradiţiei, pe Via Dolorosa există vreo 14 locuri marcate, pe unde Hristos a căzut, s-a sprijinit, s-a aplecat, etc. Poate Via Dolorosa s-a stabilit ad-hoc (mai ales că s-a fixat prin secolul al XVIII-lea, dintre alte câteva posibile trasee), sau poate Hristos nu a căzut fix pe marcajele pe care le ştim astăzi, ci juma' de metru mai la stânga. Aşa, şi ce? Poate tradiţia este o metaforă a jertfei, iar toate sărbătorile creştine sunt alese aşa fel încât să dea la calcul şi nu fixează, clar, momentul respectiv în timp şi spaţiu. Aşa, şi? Pe mine mă interesează emoţia evenimentului, nu datele de GPS care îl descriu.

Cât despre şoapta lui Iisus dinaintea morţii, "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit"?, şi mie mi-a dat multe bătăi de cap. Până când un preot mi-a oferit o explicaţie: Iisus are natură duală, este Dumnezeu şi om. Dumnezeu nu poate muri, aşa că latura divină a trebuit să ia oleacă de distanţă, pentru ca (omul) Iisus să poată muri. Iar omul, când se simte părăsit, întrebă "De ce", chiar dacă ştie că asta se va întâmpla - la fel cum ştia şi Iisus. Asta e natura umană, ce să-i faci? Când îţi mor părinţii, nu suferi? E cineva idiot să creadă că nu va muri? Nu! Ne aşteptăm la asta...şi totuşi suferim când se întâmplă. 

E! Pentru mine, explicaţia aceasta este de ajuns. O înţeleg şi o accept.

Deci mergem mai departe...şi ascultăm preaminunatul hunghi bunghi. Ăăăăă...hurdy burdy - care este un instrument muzical cu manivelă, coarde şi taste, specific Europei Medievale.

Maestre, muzica!

[Patty Gurdy - Over the Hills and Far Away] 

Un pas în spate

În ultima vreme, am observat că foarte multă lume se ocupă de dezvoltarea personală şi chiar mai multă este preocupată de fericire. 

Din ce am observat eu, fericirea nu depinde, însă,  de ceea ce ai, ai avea sau ai fi; de fapt, fericirea nu are absolut nici o legătură cu viitorul, ci caracterizează doar momentul prezent şi porneşte dintr-o hotărâre conştintă, luată în planul intim al propriului suflet.  

Desigur că există o seamă de elemente ajutătoare...o îmbrăţişare, o privire, o floare, o clipă de linişte...dar toate acestea nu sunt decât notele muzicale ce se vor aşeza pe portativul propriei alegeri.

Înţelegând asta, la un moment dat, am decis să fiu fericit şi am căutat doar partea frumoasă a vieţii, trecând pe un plan secund întâmplările mai dificile. Nu le-am ignorat niciodată...întotdeauna îmi aprindeau beculeţele interioare şi îmi semnalau nişte probleme - pe care încercam să le rezolv după trecerea primului impact emoţional. Pentru că, da! Dacă vrei să iei hotărâri bune, niciodată nu este bine să te laşi dus de valul primelor emoţii. 

Apoi, cineva mi-a sugerat că tot căutând oazele de verdeaţă dintr-un deşert arzător risc să pierd contactul cu realitatea. Prin urmare, dacă vreau să fiu onest cu mine însumi, cea mai bună atitudine în astfel de momente este să mă dau un pas mai în spate..iar dacă mai e nevoie, încă unul; şi încă unul...şi încă unul...o sută de paşi...sau, poate, chiar mai mulţi. Până când voi urca atât de sus încât să pot vedea imaginea de ansamblu. Cu bune şi mai ales, cu rele. 

Ceea ce, am şi făcut.

...şi, spre surprinderea mea, am constatat că pe măsură ce mă depărtam, descopeream noi frumuseţi. Şi altele...şi altele...mereu noi, mereu surprinzătoare. Lucru şi mai ciudat, ceea ce credeam a fi necazuri se micşorau; se estompau şi deveneau atât de mici, încât erau, practic, irelevante şi complet invizibile.

Iar totul a pornit de la un zâmbet. Unul singur, pierdut în negura depărtării şi a timpului.

Închei, ca de fiecare dată, cu o melodie: