Se afișează postările cu eticheta cărţi de citit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cărţi de citit. Afișați toate postările

duminică, 22 octombrie 2023

Cărţile şi educaţia

"- Ştie cineva dacă Şcoala (ca entitate supremă într-ale educaţiei) mai scoate tâmpiţi? (vorba unui mare clasic în viaţă)... 
- Nu!
- Nu...ce? Nu mai scoate tâmpiţi sau nu se ştie dacă mai scoate tâmpiţi"?

No, până la urmă, nu contează! La un moment dat, fuse o zi de mare sărbătoare. Aşadar:
La mulţi ani, Ziua Educaţiei! Să fim educaţi, frumoşi şi la pungă groşi! Să ne fie casa - casă, să ne fie masa - masă, bucurii şi sănătate, la mulţi ani plini cu de toate (încântările)!
...şi da, ştiu că Ziua Internaţională a Educaţiei a fost pe 5 octombrie. Dar eu cred că educaţia ar trebui sărbătorită în fiecare zi, mai ales printr-un comportament care să dovedească faptul că o avem. C-apoi... dacă rămâne doar la nivel de cunoştinţe nepuse în practică, educaţia se transformă într-un izvor cu apă pură şi cristalină, care este desenat pe un perete.  

Întrebarea principală este: CE ESTE EDUCAŢIA?
Răspunsul cred că va fi diferit, în funcţie de persoana care răspunde. În general, însă, educaţia te ajută să treci cu fruntea sus prin cât mai multe situaţii pe care viaţa ţi le scoate în cale. 
Apoi, apare o nouă întrebare: CUM TE EDUCI?
Prin mai multe căi, în principiu. Însă cea mai facilă modalitate de (auto)educare este prin intermediul cărţilor. 

Apropo de asta: în ultima vreme,  dau peste tot felul de oameni care se ocupă  cu cititul de performanță, iar spațiul virtual îmi este invadat de reclame care mă îmbie să  mă  înscriu în numeroase cluburi şi/sau grupuri de lectură. Şi nu-i ceva rău.
Până la urmă, cu toţii suntem niște suflete culte-n cap, înțelepte și magice, iar numărul de cărți citite reprezinta garanția bogăţeniei noastre interioare.  Ceea ce, asa și este. În principiu. Doar că, cel puţin pe picioarele noastre de plai, avem o mare problemă cu analfabetismul funcţional... conform unui studiu desfăşurat pe la începutul anului, care a arătat că doar 11% dintre elevi înţeleg pe deplin un text pe care îl citesc. 
Iar asta este uluitor de nasol şi m-aş lua cu mâinile de cap, dacă nu aş vedea cu ochii mei cum în orice top de lectură, cele mai citite sunt cărţile despre dezvoltare personală - iar apoi, când mă uit prin împrejurimi, realizez că singurul lucru care evoluează este involuţia. 
Deci, nu ştiu ce să mai zic nici despre cei care spun că citesc măcar o carte pe oră.

În aceste condiţii, se naşte o întrebare: de ce cititul este considerat a fi o activitate elitistă şi numai faptul că o practici te aduce în nişte sfere care nu-s destinate muritorilor de rând? Ştiu că George R.R. Martin (cel cu "Urzeala Tronului") a spus că "Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri; cel care nu citeşte niciodată, trăieşte doar una" - însă, conform noilor studii, creierul nu face diferenţa între virtual şi real - şi de aceea, la nivel personal, jocurile pe computer sunt percepute ca fiind experienţe reale. Pe scurt, înveţi dintr-un joc de strategie, la fel cum ai învăţa dintr-o carte. Chiar mai bine...pentru că jocul îl trăieşti, nu ţi-l imaginezi.  
Deci: de ce cărţile sunt preamărite, iar jocurile sunt osândite? Şi cum te educă o carte, dacă nu pricepi ce citeşti?

Sunt câteva luni, deja, de când încerc să-mi răspund la aceste întrebări. Că, de! Am ajuns şi eu în etapa întrebăcioasă a vieţii, în care caut să descopăr esenţa lucrurilor pe care le fac. Pentru că, da... mă joc pe computer. Iar pericolul este că deşi trăiesc nişte evenimente cu tot sufletul, nimic nu are connsecinţe practice - pe când în realitate, orice acţiune are urmări. Iar cine nu e atent, riscă să încurce realul cu virtualul, ceea ce atrage după sine o gamă foarte variată de probleme. 
Şi da, citesc. Nu la normă, nu orice şi nu oricând, e adevărat. Nu citesc ca să mă educ, nu citesc să învăţ, nu stau să subliniez citate şi nici nu le învăţ pe de rost. De ce? Pentru că nu îmi place să mă complic!
Pentru mine, cititul este o plăcere, o cale de a evada din realitate şi de a fi fericit. 
Bunnn... dar cu ce mă ajută asta? Pe termen scurt, în afară de bucuria de moment, nu prea văd ce beneficii mi-a adus. Pe termen lung, însă, am învăţat să apreciez geniul creator al unor oameni şi puterea lor de a da viaţă unor lumi noi, idei, mitologii, oameni şi milenii de istorie alternativă. 


Desigur că dacă mi-am dat seama că Eru Iluvatar este Dumnezeu în universul tolkian, pot recita legile roboticii ale lui Asimov, ştiu că Maitreyi l-a iubit pe Mircea Eliade sau că Lizoanca a avut o copilărie nefericită, nu mă ajută cu nimic în viaţa mea de zi cu zi... la fel cum nu are nici o relevanţă dacă ştiu teorema lui Pitagora când îmi cumpăr o pâine sau pot calcula viteza liftului, atunci când îl folosesc. Însă toate aceste cunoştinţe pe care le-am primit în anumite momente ale vieţii (şi pe care le-am uitat, de cele mai multe ori - că d-aia nu-s vreo deşteptăciune nemaivăzută), mi-au mai crescut un firicel de iarbă pe pajiştea mentală şi mi-au schimbat viziunea asupra vieţii. Sunt altfel, gândesc altfel, mă comport altfel, şi mai ales, înţeleg altfel lumea şi mă detaşez mai uşor de ceea ce mă atrage, dar nu-mi face bine.
Poate asta înseamnă educaţia. Sau poate nu.    

*

În altă zi, pe un grup dedicat cititorilor de cursă  lungă, găsesc o întrebare interesantă: "Care considerați că sunt cărțile maculatură"? 
Mi-am luat toga pe mine, mi-am pus cravata de om deştept și m-am băgat și eu în seamă, cu un răspuns perfect corect din punct de vedere politic: "depinde de gusturile fiecăruia". 
Bănuiam că întrebarea este pusă pentru a crea dezbatere  teoretică și apoi trafic - care se traduce în relevanţă pe piață - dar a trebuit să răspund elegant, pentru că nu îmi place să particip la rezolvarea unor probleme inexistente. În plus, gusturile omului nu se discută şi dacă o carte a ieşit pe piaţă şi a avut cumpărători, înseamnă că a fost apreciată.
Ce era sa zic? Adevarul?

Adevărul e că eu nici nu am auzit până atunci despre "cărţi maculatură". De fapt, nici nu îmi trecuse prin cap să descriu cărţile în acest fel...deşi, dacă ar trebui, neapărat, să îl folosesc, aş introduce în această categorie orice lucrare care îţi zgândăre dorinţele egoiste şi îţi oferă pe tavă diverse reţete pentru a ţi le îndeplini....pentru că, nu-i aşa, eşti magic şi meriţi. Iar Dumnezeu ("Universul, în noua vorbă) abia aşteaptă să gândeşti pozitiv, ca să-ţi apară dinainte şi să-ţi reverse la picioare toate minunăţiile pe care ţi le doreşti.  

Înainte de acea frumoasă zi, singura descriere mai depreciativă a cărţilor pe care o ştiam era aceea de "lecturi pentru tren" - adică acele poveşti uşurele, care nu îţi pun mintea la contribuţie - ci doar te prind în acţiune, se termină rapid şi nu-ţi crează vreo emoţie notabilă. Foc de paie, pe scurt. Cunosc astfel de cărţi, dar mă ţin departe de ele.
De fapt, întrebări de genul "cărţilor maculatură" apar frecvent pe site-urile de profil şi mulţi spun că scrierile Irinei Binder s-ar încadra la acest capitol. Ceea ce este ciudat...pentru că Irina Binder se vinde bine - de unde trag concluzia că oamenii îşi cumpără lucruri fără a avea nici o idee despre ele şi-apoi se supără că au făcut-o, pentru că nu le plac.

În concluzie, nu am un răspuns obiectiv care să descrie "cărţile maculatură". 
Ştiu, doar, că eu nu investesc în experienţe noi, fără a le studia în prealabil. Sau fără a avea un motiv bine definit.. cum a fost când am citit "Invitaţie la vals", doar pentru că era opera preferată a unei fete pe care o plăceam şi voiam să înţeleg de ce o adoră atât de mult.

Şi mai ştiu ceva: când fixezi o zi internaţională dedicată educaţiei, înseamnă că educaţia este în moarte clinică. Dacă ar fi permanentă, aşa cum ar trebui, nu ar mai fi nevoie de nici o serbare specială care să îţi ofere oportunitatea de a te educa... la fel cum, dacă mănânci cartofi prăjiţi în fiecare zi, nu mai simţi nevoia unei Zile Internaţionale a Cartofilor Prăjiţi, pe care să o serbezi cu o porţie sănătoasă de... cartofi prăjiţi!

Să bem pentru asta! 
Chelner!!! Adă un pahar cu tărie la băeatu, că vreau să-l citesc până la fund! Şi lasă şi sticla, că nu mă ridic de la masă, până nu mă fac doctor docent în toate domeniile!
Să fie dans! Şi EDUCAŢIE...



[The Black Eyed Peas - Pump it]

marți, 8 decembrie 2015

1984 - şi sclavia modernă

După ani de zbateri şi-o veşnicie de chin, graţie prietenilor cu biblioteci mai dezvoltate decât a mea, am reuşit să găsesc cartea lui G. Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru. O ştiam după nume, la un moment dat am încercat să dau şi de film, dar ceva nu se lega - deşi, slavă Domnului, în zilele noastre calci în informaţie mai des ca în găurile din asfaltul mioritic. Numai să îţi propui dinadins şi nu găseşti ceva - pentru că aproape totul este la un click distanţă.

No, dar eu nu am citit cartea asta. Explicaţia simplă şi cu iz de înţelepciune metafizică este că cel mai probabil nu îi venise timpul - pentru că, nu-i aşa, undeva, acolo sus, există o Conştiinţă Universală; un Creator care lucrează la destinul fiecărui om, aşenzându-i evenimentele vieţii într-o anumită ordine şi deschizându-i porţi spre cunoaştere numai atunci când este pregătit. Nu se întâmplă nimic anapoda şi de capul lui...totul are o logică absconsă şi începe atunci când trebuie să înceapă, durează exact atât cât trebuie să dureze şi se încheie atunci când omul este gata să evolueze spre o altă etapă a vieţii. În fine, aţi prins ideea.
Explicaţie şi mai simplă este că pur şi simplu am avut alceva mai la îndemână şi mai bun de făcut. Scurt pe doi şi trei pe patru! Plus că nici nu mă prea tenta subiectul - nu îmi prea bat capul cu scenarii gen  "ce-ar fi, dacă nu ar fi fost aşa şi ar fi fost altfel" - pentru că, ghici ce? Nu a fost altfel! Poate ar fi tentantă ideea, ca exerciţiu de imaginaţie...dar, repet: mai mult de cinci minute nu m-aş preocupa de subiect.

Însă, de azi îmaimte mă pot numi mai intelectual...am izbândit! Găsit, citit şi...SURPRIZĂ! Nu mi-a plăcut. Probabil că instinctul mi-a tot dat semne de că aşa se va întâmpla...dar eu nu şi nu!


Pentru că, uneori şi cu precădere atunci când încep să tatonez un subiect, se răzbeleşte curiozitatea în mine şi mai important decât "cum" este "de ce"? Adică..cu alte cuvinte: dacă fibra interioară nu-mi vibrează în contact cu ceva nou, prefer ca subiectul să rămână negru complet - pentru că dacă încerc orice abordare, oricât de mică, voi fi condus de curiozitate - în marea majoritate a cazurilor rezultatul fiind negativ. Şi fac ceva care îmi displace, doar pentru acumularea de informaţie - abordare care nu este genul meu...deşi, orice informaţie îşi găseşte la un moment dat utilitatea. Deci, per ansamblu, nimic nu se pierde.

Revenind la minunata operă...ca exerciţiu stilistic, este foarte mişto. Este clar că nu oricine poate produce aşa ceva; deşi, ca idee de ansamblu, lucrarea în sine pare izvorâtă din cele mai negre frustrări şi cele mai adânci coşmaruri. Dacă îţi place să sondezi hidoşenia umanităţii şi să te înspăimânţi de cât de dement poate fi OMUL, atunci da...e perfect! Dar nu şi pentru mine. Citind cartea m-am simţit ca uitându-mă la Grotesque sau la filmele din seria Final Destination: hai să vedem ce mişto mor unii striviţi de camion, cum sare sângele din ei ca vălătucii de praf din covorul bătut pe sârmă şi ce distractiv este să îţi chinui semenii. Serios acuma...chiar s-au terminat lucrurile frumoase de pe planetă, încât singura modalitate de distracţie este să tremuri de plăcere când sunt răpiţi oameni de pe stradă şi sunt ciopârţiţi prin beciul vreunei case? 



Dincolo de tematică, clar, nu am agreat stilul: cititorul (adică eu, în cazul de faţă) nu este parte integrantă a acţiunii şi am avut impresia că ascult o simplă poveste. Mare parte a cărţii pare a fi o relatare distantă, la care nu am participat activ; mai degrabă m-am simţit un simplu observator, un privitor care nu se poate amesteca niciodată în tabloul pe care îl priveşte. Desigur, toate pot fi interpretate şi metaforic, din perspectiva distantă a ne-omului care îşi povesteşte trist pierderea umanităţii. Ciudat este, că exact ultima parte a cărţii, care se ocupă de tortura fizică şi psihică este scrisă direct şi brutal. Cu vână, nene! Şi exact aia mi-a plăcut; deşi sentimentul general era de oroare (mai ales ştiind că asemenea practici sunt reale şi se petrec chiar şi acum, în diverse părţi ale lumii "civilizate"), am ieşit, în puii mei, din letargia generală a frecţiei pe piciorul de lemn! 

În al treilea rând, cartea nu este despre oameni...ci despre carcase găunoase care şi-au piedut sufletul. Valorile sunt răsturnate ostentativ, atmosfera generală musteşte de ură, violenţă, intoleranţă şi mizerie. Comicul este absurd -  pornind de la cele mai simple imagini: Ministerul Adevărului care se ocupă cu minciuna, Ministerul Păcii care se ocupă cu războiul, Ministerul Iubirii care se ocupă cu tortura, Ministerul Abundenţei - care se ocupă cu raţionalizarea bunurilor; şi până la cele mai complexe descrieri în care mamele sunt ciuruite de gloanţe într-un efort disperat de a-şi apăra copii morţi deja, în aplauzele frenetice ale mulţimii.

Desigur, romanul poate servi ca reacţie împotriva totalitarismului; un semnal de alarmă tras pentru trezirea la viaţă. Pe sistem: "Scoală, bă boule, tu nu vezi că te calcă ăştia în picioare?". 
...pentru că Fratele cel Mare nu îţi invadează viaţa personală pentru a avea grijă de tine, ci pentru a te controla.  Pentru a te subjuga şi a te limita în nişte chingi invizibile care te fac nefericit, nu fericit.

Iar realitatea arată că orice atenţionare este o pornire ineficientă. Cât scandal se face astăzi pentru legea "Big Brother"? Cu toate avertismentele, viaţa ne demonstrează că umanitatea se îndreaptă în urale spre un control absolut - pornind de la reacţiile unite în cuget şi-n simţiri cauzate de trendurile sociale şi produsele promovate agresiv în reclame şi terminând cu toate legile de invadare a intimităţii pe motivul protecţiei împotriva terorismului şi a atacurilor oamenilor răi.
Bătăile la malluri pentru oferte la tigăi sau pentru plasme sunt tot o formă de sclavie. Moda care se propagă cu viteza fulgerului şi este însuşită de oricine pentru că "aşa se face" este tot o formă de sclavie. Şi da...interceptarea telefoanelor este tot o formă de sclavie; pentru că poa' să vină mama serviciilor şi să intercepteze şi mama telefoanelor, că preîntâmpină un rahat! Oriunde, oricând poate să vină un dement şi să se detoneze pe stradă. Sau să-ţi dea un ciocan în cap. Nu are nevoie de telefoane, nici de mailuri. Pur şi simplu, aude voci; sau i se pare că eşti altcineva; sau porţi roşu şi îl enervează asta. Sau v-aţi şicanat în trafic. Eu ştiu? 

Deci, dacă tendinţa generală a societăţii nu o putem schimba (pentru că, ce să vezi? Facem parte din ea) şi deşi ne e frică de sclavie, ne îndreptăm spre ea ca oile bezmetice, de ce să nu încercăm să ne înfrumuseţăm viaţa atunci când putem? De ce să nu căutăm lumina, în condiţiile în care întuericul oricum vine singur?