Bilanţ pe final de an

Ia uite cum a trecut şi anul ăsta! Ptiu, bătu-l-ar norocul, că iute a mai fost de picior şi iar nu am avut timp să-mi rezolv planul meu pentru la anu'!

D-aia nu-mi mai fac nici un plan şi nici un "to do list"!
De obicei, până mă trezesc eu din beţi... EUFORIA! petrecerii de revelion, se face final de aprilie şi dacă plouă, nu ies din casă. Vara stau la umbră, ca să mă bucur de soare...şi până apuc să mă desmeticesc bine, s-a făcut de jumătatea lu' septembrie. Nasol moment, că se începe şcoala şi să te ţii îmbulzeală şi frecuş pe străzi. Tocmai când mă apucă şi pe mine cheful să-mi caut de treabă, Mama Natură mi se pune de-a curmezişul! Ştie că nu suport agitaţia şi mă ia cu ameţeală când văd aglomeraţia, dar îşi râde de zilele şi de necazul meu, de-mi dă oportunităţi să mă dezvolt, fix când nu-mi convine mie! 

Să-mi trag pălmi, că numai de neajunsuri mă lovesc în viaţa asta! 

Bine, asta nu ar fi ceva nou...
De când mă ştiu am avut probleme existenţiale. Aristotel zicea că cine se îndoieşte, caută; şi cel care caută, află Adevărul. În principiu, eu nu mă prea îndoi...că mi-s mai credul. Dar, plin de întrebări, sunt. 

Spre exemplu, în toţi anii mei de şcoală, am avut o mare dilemă: CE DATĂ SĂ PUN LA TEMĂ?

Am făcut sondaj de opinie prin şcoală tot nu m-am dumirit: unii profi ziceau că indiferent când îţi scrii, trebuie să pui data zilei PENTRU CARE SCRII. Şi mă tâmpea chestia asta, zău aşa! Scriam sâmbăta, la mate, pentru ora de joi; prin urmare, un ochi îl aveam pe orar şi unul pe calendar, să văd unde se intersectează data cu ziua. Dar nu aveam calendar şi pierdeam la vreme până găseam, de mă plictiseam încă dinainte de-a începe să scriu...aşa că o lăsam baltă  de temă şi  plecam la ore, fluierând. Ce-o da târgul, aia să fie! Eu am vrut, mi-am făcut partea!

Alţi profi, mai omenoşi, îmi ziceau direct: "Scrie o dată, acolo, că nu contează"! Ceea ce-mi plăcea...atât că aveau alte păsărele la cap: tema o voiau cu stiloul, iar la clasă trebuia să scriu cu creionul. De obicei aveam caiete separate, în funcţie de destinaţie... şi o mai scoteam la liman. Dar uneori mi se mai cerea un singur caiet şi când vedeam atâta tărcătură de culori - când stilou, când pix, când creion, iar îmi băgam toate picioarele şi iar renunţam!
(Nu ştiu dacă se observă, dar eu sunt foarte ordonat! D-aia nu suport nici zarva.)

O altă mare problemă a tinereţii mele au fost culorile televizorului alb-negru. Băi frate, mi-a mâncat zilele chestia asta...mai aveam niţel şi umblam şi eu seara pe străzi, mormăind silabisit "...vi-ce-versa, vi-ce-ver-sa...", ca-n opera cu acelaşi nume, a lui Caragiale. Aşa de rău îmi sărise axul!

Problema era simplă: când mă mai pălea inspiraţia, desenam ce vedeam şi eu pe la desene: roboţii din "Transformers", apărătorii dreptăţii din "Şerifii galactici", leii spaţiali din "Voltron"...d-astea. De desenat, desenam eu...problema era la colorat, că aveam un televizor alb-negru, pe care l-am şi răsturnat, când eram mai mic - de-a trebuit să-l repare mama şi a făcut-o atât de bine, că i-a mai rămas şi un pumn de piese nefolosite! Vor fi fost de rezervă, ceva... şi, oricum nu contează! Ideea e că mergea, dar culori, tot nu dădea! 

Aşa că îmi făcusem eu, cu propriul cap, un sistem de conversie: negrul era negru, negrul mai deschis era roşu, negru mai închis puţin decât cel deschis era albastru, albul mai închis era galben...şi tot aşa. De obicei, le gineam şi ieşea treaba. Dar când l-am desenat pe Zorro din "Kaiketsu Zorro", am pus-o...jumătate de an m-am chinuit să-i nimeresc paleta de culori! Îmi înnebunisem cu întrebările toţi colegii care aveau tv color şi tot nu o scosesem la capăt; cert e că toată clasa se uita la desenelea alea, numai să scape de gura mea! 

Una peste alta, după multe zbateri m-am hotărât să aplic schema cromatică furnizată de o vecină...şi a ieşit o mândreţe de Zorro, mov din cap până-n picioare, de ziceai că-i "Zorro - The Gay Blade", o brânduşă încinsă c-un brâu mai roşu ca focul!

În apărarea mea, ţin să menţionez că era prima dată în viaţă când am auzit de Zorro...de unde puii mei era să ştiu că-i negru ca smoala? 

No, revenind în prezent:

Lovindu-mă de mic, problemele m-au călit. Şi acum trec prin ele, ca gâsca prin apă...nu le mai pun suflet. Aşa că-mi pare rău că nu mi-am realizat planurile pe anul acesta, să am şi eu o postare laudativă, în care să mă mângâi singur şi să mă pup pe creştet, de deştept ce-am fost. Voiam să aud şi eu, ca tot omul: "Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune". Pe mine, însă, nu mă pune nimeni niciunde, că nu am fost slugă bună; deci...dezavantaj eu, c-aşa-i în tenis. 

Dar, la anul, dăm milităria jos din pod şi schimb placa! Pe cuvânt de cercetaş! 

Vreau să am X şi să fiu Y+Z - ca să recuperez! Mai ales că astrele-mi sunt favorabile şi la chinezi e anul porcului - anul meu! Na, mai zi ceva! Am succes garantat, e scris în stele! Hu-iu-iu-iu-iu, să vină gagicile şi să rupă mesili! Băutură şi femei, pentru toţi băieţii mei! Mintenaş se-ntâmplă!

Până-una, alta, lista cu cele de făcut! 

Of, of, of...păi, zic că nu ar trebui să mă arunc prea departe cu planurile şi să o iau pas cu pas, ca Iohannis. Gândind din această perspectivă, esenţial pentru mine, cred că ar fi să fac pace cu limba noastră...că nu o mai înţeleg deloc şi e păcat, că-i an centenar! Dacă nu acum, atunci când?

Prin urmare, îmi lansez public, întrebările:

1. Ce înseamnă cuvântul "corect"? 

Nu mai vreau să plec urechea la nimeni, că am şi eu cap să judec şi suntem în era informaţiei...deci, o iau logic: "co" are înţeles de "alături", ca în "co-proprietar". Iar "rect"...mă rog, mi-e ruşine să-i zic, că-i o prostie. Da' o pieptăn niţel: e "fund", dom'le! Rectul este fundul!!

Prin urmare "corect" înseamnă "alături de fund", sau "împreună cu fundul"? Că mie aşa-mi dă...şi nu este nimeni în stare să mă contrazică!!

2. De ce "profund" şi "procur" nu sunt sinonime? 

Legea bunului simţ asta spune: "fund" şi "cur" sunt fix acelaşi lucru, iar "pro-ul" este identic! Aşadar, ambele înseamnă "pentru fund" - că iar mi-e ruşine să zic cuvântul cu C.

3. Ar trebui să nu mai folosim cuvântul "Lichior", pentru că e o discriminare de cea mai joasă speţă! Da' ce, mai suntem în Evul Întunecat, să arătăm cu degetul pe cei diferiţi? Sărmanul Li este şi el un chinez cu o problemă de vedere. Cine n-are aşa ceva? Cine nu are, să-şi cumpere...na! Dar să nu mai persifleze bietul om, că-i nepoliticos! Ca să nu mai zic că o dăm şi în sadisme ieftine! Auzi, auzi: "Vreau un Li chior"! Dar un Li ştirb nu vrei? Sau un Li ciung...şi dacă vrei, de ce vrei? Ce ţi-a făcut Li, de-l vrei chior? 

Ia să aplicăm, noi, Legea Talionului: Ochi - pentru ochi! 

Hai, cine mai vrea un Li chior? 

4. Cum a apărut numele ăsta de "Daniel"?

Raţiunea mea pură îmi dă două teorii, la fel de valabile: ori Daniel e frate cu Kal-El şi fiul lui Jor-El, deci se scrie Dani-El şi e frate cu Superman. Ori...într-o familie au existat mai mulţi Dani şi ca să-i deosebească, au luat-o băbeşte: Dani-eu, Dani-tu, Dani-el...şi tot aşa. Păi nu?

Atâta că un singur răspuns trebuie să fie cel bun şi mă întreb care-i ăla. Sper să aflu până la revelionul următor.

5. Rămânem în departamentul de nomenclaturi şi întreb direct: "Bianca" nu-i acelaşi lucru cu "Anca Anca"?

Eu mi-am făcut un film în cap la mine: într-o familie se naşte o fetiţă şi părinţii o denumesc Anca. Când să o înmatriculeze cu certificatul aferent, tatăl, răpus de emoţie, se bâlbâie. "Cum se cheamă copilul"? "Anca, Anca"! Şi întregistratorul s-a gândit oleacă şi a strigat: "BIANCA să fie, dacă aşa vreţi"!

Ceea ce este perfect! În cazul în care tatăl respectiv ar fi fost prea emoţionat şi ar fi spus "Anca" din nou, ieşea TRIANCA...ceea ce suna ca o figură geometrică şi era urât.

No, ce ziceţi...merge explicaţia?

Merge, merge, dacă-i pun roţi. Că picioare, sigur nu-i cresc!

Una peste alta, cam aşa arată lista mea cu planuri pentru 2019: cinci întrebări, mari şi late. 

În rest, ce va fi să vină...aici mă găseste, chiar dacă n-are progamare. 

Hai, să fie un an nou mai bun pentru toţi, să trăim şi să-nflorim, sănătoşi să ne găsim! La mulţi ani...cu cântec, voie bună şi putere să o găsim, dacă o rătăcim!

[Lumină lină - Plecat-or, plecat-or] 

Lumea din oglindă

Limba noastră-i o comoară...

"- Draga mea, dă-mi şi mie, te rog,  paharul cu apă du pă masă!" 

"- Nu pot - zice ea râzând cu gura pâna la urechi...După masă nu-i nici un pahar, doar peretele. Poate vrei să spui DE PE MASĂ!"

"- No bine, dragă... paharul DE PE MASĂ. Acum e bine?"

Nu mai zic nimic...am comis-o, mea culpa. Are şi fata perfectă dreptate. Plus că recunosc...nu-s vreun mare respectator al regulilor. De fapt, cred că reinventez limba română măcar o dată pe oră, fără să mă stresez prea tare; dar dacă iubesc cea mai grammar police din câte s-au inventat pe planetă, îmi asum şi amenzile...

Cam la asta mă gândeam într-o dis-de-dimineaţă, când plecam la lucru; şi cum stăteam eu amorţit, somnoros, tuflit vai şi-amar de capul meu pe-o canapea din maşina de navetă, numai ce-mi arunc ochii prin jur...

...şi unde îmi cântam în cap numai "Und' te duci tu, mielule/ La tăiere, domnule", imediat mă-nviorez şi schimb registrul pe hip hop d-ăla energic, de cartier: "După scaunele gri, stăm noi - majoritatea". C-apoi de ce să nu ne simţim bine? Vorba lu' Creangă: "Ştiu că-s prost; dar când mă uit în jur, prind curaj".

Oricum, limba română este cea mai grea de pe pământ!

Ce arabă, ce chineză, ce japoneză? Româna, frate, aici să te ţii blestem! Se schimbă de la an la an, tot timpul cu reguli noi şi forme noi! Avem DOOM 1, DOOM 2, DOOM 3, DOOM 4...am ajuns ca seria noastră de dicţionare să fie mai stufoasă ca seria de jocuri DOOM - care chiar are tradiţie pe planetă!

Păi de unde să ţii pasul cu atâta evoluţie?

Aşa că am luat o hotărâre eroică: nu mai condamn pe nimeni de nimic, ci doar mă amuz de ceea ce văd în jur. Bine...îmi vine, mai mult, să râd plângând; sau să plâng râzând -  dar ne mai împiedicăm de detalii? Şi aşa viaţa-i complicată, ce s-o mai complicăm şi noi?

Nu-i mai simplu să ne relaxăm? La o sală, spre exemplu...SAU, am văzut o super-ofertă prin oraş:

Cumperi porcul şi pac! După ce-ai mâncat bine şi te-ai balonat, primeşti o greutate...pe alese, după puteri. Că dacă eşti vreun pişpiriu d-ăla de tre' să umbli cu pietre-n buzunare ca să nu te ia vântul dacă suflă oleacă mai tare, nu te-nfigi la una de 80 de kg, logic! Dar pentru cine poate...are cu ce, slavă Domnului!

Nu vrei sport, mergi la spectacol! Chiar se juca o reprezentaţie la un moment dat...o împletire de tradiţional cu folclorul urban:

Bine, asta era în sesiunea de iarnă, dar nu cred că primăvara i-apucă ruşinea pe actori şi nu mai sparg nimic! Că na, e cald, frumos...măcar de plictiseală, şi tot rezolvi de-un număr!

Nu-ţi trebuie nici distracţie, ieşi în oraş să mănânci! Şi aici se-ntrec ofertele...Eu, de exemplu, merg la un local mişto rău...

Ca să fiu sincer, nu am trecut niciodată dincolo de uşa de intrare, dar îmi place să mă opresc în faţa lui şi să mă întreb: De ce se numeşte "La 2 tramvaie", când pe siglă e numai unu'? Iniţial am zis că poate nu văd bine şi am căutat tramvaiul 2 pe lângă tramvaiul deja existent; m-am uitat în spate, pe deasupra, pe sub el...am numărat chiar şi roţile, crezând/sperând că poate ăstalalt o fi mai miculuţ şi se vede greu. Dar nu-i şi pace! Deci....Ce s-antâmplat cu dânsul? L-au furat oamenii răi? No bun, se-ntâmplă! Unui vecin i-au furat balustrada scării de intrare în curte, că părea de inox. Deci...te aştepţi la orice! În regulă...Da' să schimbe şi firma atunci: Restaurantul "La 1 tramvai" - să ştie omu' la ce să se aştepte!
Păi ce mă fac dacă vreau să-mi fac selfie în şpagat pe 2 tramvaie şi când mă duc în restaurant, găsesc numai unu'? Nu se alege praful de stima mea de mine? Nu se duce pe gârlă toată faima mea de facebook?

Am rezolvat-o şi cu restaurantul. Şi cu toate acestea, tot ne putem distra de minune! Plecăm într-o excursie, de exemplu...Uite, şi la acest capitol sunt oferte minunate! Personal, am ochit un pelerinaj -  că-i de post:

Şi chiar mi-am propus să merg, serios! Doar că nu găsesc ziua de 25-26 martie, cu nici un chip! M-am uitat, deja, pe 5 calendare şi degeaba - nimic, nimic! Găsesc 25...pică sâmbătă, e Bunavestire; găsesc 26...pică duminica, e duminică. Dar 25-26...să-mi trag pălmi! O fi magie ca la Harry Potter, cu peronul 9 şi trei sferturi, când trebuia să intri într-un zid ca să ajungi unde trebuie. Mai ştii? "Atunci bine!" - îmi zic..."să fie în partea lui! Eu cu capul de pereţi nu mă dau!"
Oricum, am renunţat la idee. Mai bine stau acasă şi dorm, că-i mai sănătos!

Iar dacă n-am somn şi nici chef de bairam, până la urmă m-oi duce să muncesc ceva, ce să fac? Noroc că piaţa geme de oferte şi la acest capitol. Şi am găsit anunţul perfect:

Acuma, nu ştiu cum va fi p-acolo - cu salarii şi toate cele, că nu doare pe nimeni mâna să înflorească anunţul, ca să atragă poporul; dar dacă mă laudă, mă bag! Nu neapărat c-aş avea nevoie de asta...deja ştiu despre mine că-s frumos, deştept, harnic, bun la suflet, blând, iubesc copiii, fac curat în casă, duc gunoiul, nu vorbesc cu gura plină, zic "sărut-mâna pentru masă" după fiecare masă, nu zic cuvinte d-alea urâte cu p..., cu f...., cu m...., cu c..., nu beau nu fumez, nu merg la femei, nici femeile nu vin la mine - dar să schimbăm subiectul!

Ce s-o mai sucim atâta, în principiu sunt un ideal masculin pe lângă casa omului şi modest pe deasupra! Ştiu asta! Dar când mai observă şi alţii...deja jucăm în altă ligă! Îmi mai creşte şi mie inima!

Mă-ntreb doar: când e cazul să fiu lăudat? Se poate o dată la zece minute? Mai des? Nu, nu, că poate mi se urcă la cap...e suficient aşa. Este? Sau cine se stabileşte când e cazul? Are vreun şablon, trebuie să-i dau o atenţie? Îi fac cu ochiul! Se pune? Că dacă nu-i convine, îi fac cu degetul!

Dar până aflu şi eu când e cazul să fiu lăudat, hai să ascultăm o muzică d-aia faină, care unge la suflet:

Înţelepciunea cea mai înaltă

Se spune că adâncul înţelepciunii este gândul la moarte - deoarece numai realizând că, de fapt, viitorul nu există, te vei putea bucura de prezent. Aşa cum este el, oricum ar fi el.

Ştim asta cu toţii, nu mai e o noutate pentru nimeni. De fapt, când o ardem inteligenţi şi vrem să părem acei profunji plini de substanţă cenuşie, întotdeauna scoatem platitudini d-astea la interval: lucruri spuse de alţii în diverse perioade ale istoriei, care sunt foarte corecte şi chiar aplaudate. Dar care nu cadrează deloc cu viaţa cotidiană - motiv pentru care nu prea le practică nimeni şi rămân doar la stadiul de aforisme; cuvinte (goale) care îţi gâdilă plăcut urechea.

De ce am ajuns în situaţia asta? Nu ştiu siguri...cauze sunt multe, imposibil de analizat cu precizie. Important este că aşa stă situaţia - iar viaţa este grea, din ce în ce mai grea, pentru că nu apreciem ce avem şi ne gândim, ne luptăm atât de mult pentru un viitor luminos, încât uităm de prezent şi până la urmă se duce totul de râpă.
Dar nu contează!!! Viaţa este frumoasă şi plină de posibilităţi...trebuie doar să îţi propui şi Universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Ce frumos, ce simplu! În mediul online, TOTUL este la un click distanţă, iar în realitate, putem avea TOTUL doar cu un gând bine plasat.

Doar că toate poveştile astea sunt iluzii...şi după ce trece momentul de euforie, constaţi că posibilităţile nu-s chiar atât de infinite. Şi ajungi la înţelepciunea populară: dacă dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, pierzi.

Revenind la ideea de la început: în ultima vreme mă tot întreb cum ar arăta viaţa dacă cineva ne-ar spune că mai avem numai o săptămână de trăit.

Cum ar arăta viaţa mea, dacă aş şti asta? Ce aş face diferit de ceea ce fac acum? Ce aş vrea să am, cu cine aş vrea să fiu? Aş vizita locuri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le văd, sau aş sta la curticica mea, înconjurat de oamenii care-mi sunt dragi? Aş citi pe nerăsuflate cărţile rămase restante în bibliotecă, aş învăţa să practic sporturile pentru care nu am avut niciodată timp? M-aş duce la sala de fitness, aş căuta colţurile liniştite de natură, sau aş sta pe facebook? Aş citi cărţile de dezvoltare personală pe care mi le-au recomandat prietenii (şi care până acum mi s-au părut nişte prostii, pentru că e o diferenţă uriaşă între a şti nişte teorii şi a avea puterea să le aplici), aş lucra mai cu spor la serviciu, sau aş pune o uşa la o toaletă - să rămână ceva şi după mine? Aş pune la poştă scrisorile pe care le-am scris, fără a le mai trimite vreodată? Mi-aş lua, în sfârşit permisul, mi-aş face credit la casa mult visată, mi-aş cumpăra o piscină (gonflabilă)? Poate o plasmă? Sau, măcar, toată seria Star Wars, pe blu ray?

Tu ce ai face, ştiind că peste câteva zile, va suna clopoţelul final?

Tare sunt curios cum ar arăta viaţa noastră, a tuturor, în aceste condiţii....

Până una-alta, să ne mai bucurăm de ceea ce avem acum:

Sacru şi profan

...şi o melodie de suflet:

În vremuri de demult

În ultimul timp, pe internet este o mare nebunie cu melodia Deliei, "1234" - un fel de remix după "Unde dragoste nu e, nimic nu e" a lui Gheorghe Gheorghiu.

De curiozitate, am ascultat şi eu noua variantă şi mi se pare mai anostă ca un stîlp de beton. Practic, nu mai transmite nimic - doar un bunţi bunţi (cică foarte melodios), care rupe discotecile-n două. Oricum, conform criticilor, problema nu e de ritmul muzical, ci de videoclip - o înşiruire de imagini cu fele, păpuşi gonflabile, tăvăleli prin pat şi ...mă rog...în principiu, nimic neobişnuit.

Oricum, nu despre asta vroiam să scriu...sunt destui care discută subiectul şi  ori o critică pe Delia, ori îi iau apărarea, fiecare tabără venind cu argumente ei, certându-se şi susţinându-şi punctul de vedere cu jigniri - dacă e nevoie. Neimportant...şi cum spuneam, nu acesta este subiectul postării.

Eu vreau să vă reamintesc povestea originală. Mesajul acesteia, poezia din spatele notelor muzicale şi nostalgia unor timpuri efemere:

Tehnici prin care suntem manipulaţi în fiecare zi

...şi cum am învăţat să le ocolesc

Zapând într-o zi pe net dau de următorul filmuleţ şi în secunda doi mi se aprinde curiozitatea:

Hmmm...interesant.

Şi totuşi, nu că aş fi vreo lumină de inteligenţă...dar dacă stăteam puţin eu cu mine la un monolog în doi, puteam să fac acest top printr-un simplu exerciţiu de raţiune. La nivel conştinent ştiam toate aceste tehnici - culmea e că mă regăsesc în foarte puţine dintre ele. Să fie pentru că sunt foarte greu de manipulat? Hahahaha!

Ia să o luăm în ordine:

8. Hipermarketurile

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am obişnuit să îmi cumpăr cel mai adesea ce am nevoie, nu ce am chef pe moment.

Deci când ies la piaţă, foarte rar îmi iau ceva în plus faţă de ceea ce ştiu că trebuie să iau...iar în supermarket nu stau la discuţii; zici că-s Sena pe pistă! Bang, bang, la ce-mi trebuie şi am ieşit! Dacă ăia reorganizează standurile şi nu mai găsesc ce vreau, păi sunt dobitoc să alerg capiu peste tot?! Caut un angajat şi întreb, că d-aia am gura cu mine!

În hiper/supermarket nu stau mult decât când am timp de pierdut şi ca să nu stau afară în ger/arşiţă, intru p-acolo să casc gura. Oricum nu cumpăr nimic! Muahahahaha!

7. Titlurile idioate

Asta e ca reflexul acela pe care îl ai la un local când întorci capul ori ori auzi uşa deschizându-se. Ceea ce e obositor, supărător şi lipsit de politeţe să caşti ochii la fiecare nou venit...şi cu puţină voinţă se corectează.

Acum ceva vreme clicăiam pe articole d-astea ca la păcănele!

Paharul s-a umplut însă când am găsit următorul titlu: "ÎNSPĂIMÂNTĂTOR!! Acest om şi-a umplut cada cu coca cola, apoi s-a băgat în ea! Vezi ce s-a întâmplat!" Gata, eram pe el, logic! Ştiam că băutura asta-i foarte acidă - neutralizează hidroxidul de sodiu concentrat, în puii calului! Am citit de nişte experimente în care coca cola dizolva ficatul de pasăre...deci în cap îmi bângănea o singură întrebare: CE S-O FI ÎNTÂMPLAT CU ACEL OM?? S-a topit ca lumânarea de ceară?

Click, click, click! Şi m-am desumflat...s-a întâmplat că a dat cola peste cadă! Bine, mă...Orice corp scufundat într-un lichid sau gaz este împins pe verticală, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea lichidului sau gazului dezlocuit de acel corp. Arhimede a descoperit asta de când erau eu mic! Păi şi ce atâta înspăimântare?

Şi de atunci m-am lecuit. Deşi orice formulare d-asta îmi gâdilă curiozitatea, ştiu că până la urmă e o idioţenie. Deci, pas!

6. Reclamă vs. gust

Probabil sunt mai sărit, dar pentru mine, cola e cola, indiferent că-i Pepsi sau Coca; nu am preferinţe. Sucul de portocale e suc de portocale...indiferent că e Fanta, Mirinda, Frutti Fresh sau alt brand. Şi da, berea e bere! E ruşinos, pentru că am studiat îndelung berea...dar când am chef de băut o bere, beau o bere. Azuga, Albacher, Bergen, Ciucaş, Tuborg, Ursus...tot aia! Niciodată nu zic "Bă, ce aş bea un Skol" sau "Îmi lasă gura apă după o Stella"! Zic simplu: "Aş bea o bere!". Şi beau!

Desigur că sesizez diferenţele de gust dacă fac un maraton cu diverse sortimente...dar nu-l reţin în memorie; sunt variaţiuni pe aceeaşi temă, nici unul mai rău decât celălalt. De aceea, când am poftă, beau bere. Şi punct. Marca e aleatorie.

5. Culoarea

Conceptul vine din cromoterapie, unde fiecare culoare are o semnificaţie. Cât  de reale sunt interpretările acestea nu ştiu...nu am observat la nivel conştient vreun efect pe mine. Albastrul cică linişteşte...mă rog. Pastilele de putut sunt albastre şi nu cred că scopul lor e relaxarea.

4. Bomboana de la nota de plată

Interesant. Ca o regulă, nu prea mă avânt să comand fără discernământ decât extrem de rar, când vreau să mă dau în bărci. În general ştiu cât să mă întind în funcţie de buget. Bacşiş las când am chef şi cât am chef. Mă doare-n cot de regula "10-15% din consumaţie". De obicei sunt mai mână largă când mă simt bine, sau când m-a impresionat ceva...că până la urmă, dacă intru în restaurantul lu' Ixulescu, vreau să mă simt bine, nu să fiu tratat în scârbă. Iar dacă sunt respectat, eu de ce să nu recompensez asta?

3. 9-ul din coadă

Da, ţine de efectul psihologic. Dar dacă eşti mai raţional niţel, iluzia se sparge după două secunde.

2. McZâmbet

Cel mai des mănânc  la McDonald's când sunt însoţit. Rar, când sunt singur; iar atunci mă mulţumesc cu un meniu de 15 lei - care îmi ţine de foame încă jumătate de oră. Dar de obicei prefer să mănânc zece covrigi cu doi lei şi să beau nişte apă, că e mai eficient. Şi dacă nu mă satur, îmi mai iau zece...şi tot mă simt mai împlinit decât la Mac! Plus că e şi mai sănătos.

1.  Femeile şi produsele

Sexul vinde, nu mai e o noutate asta. Vrei să ai vânzare la pătlăgele, ataşezi gagici mişto  şi cipăndei. Pui gagica la orice şi se vinde;  la bere, la pariuri sportive, la mici pe grătar, la aspirină, la aspiratoare, la pompe de bicicletă, la pompe funebre...principiul e simplu. Dacă ambalajul ne place sau îl asociem cu ceva doribil, cumpărăm produsul.

Dar să cauţi în realitate oameni ca-n reclamă...las-o-n jos, că măcăne! Adică, mă pripesc! Habar nu am de restul, ştiu doar că eu nu sunt aşa! Nu-i vorbă, că am şi eu nebuniile mele...dar prefer să descopăr frumuseţea în ceva unic, nu să mi se ofere ostentativ şi să-mi spargă retina! Şi-aşa îmi pică pe-un zâmbet, pe-o şuviţă mai cârlionţată de păr, pe-o gropiţă... mici miracole care  aduc strălucire chiar şi plumbului bacovian.

Premiul juriului: promoţiile de Black Friday.

Se practică şi la noi de câţiva ani buni. Mă surprind de multe ori analizând lumea din jurul meu şi minunându-mă cum se inflamează treptat la apropierea ACELEI ZILE. Şi-apoi când în sfârşit a venit, se rup zăgazurile ceriului. Năvala chinezilor, tăticule! Site-urile care vând orice pică pe capete, magazinele sunt arhi-super-aglomerate, străzile sunt un furnicar. Se cumpără cu furie orice se vinde, zici că vine sfârşitul lumii şi a doua zi după Black Friday ne vom trezi în pustiul stepei ruseşti! Atât de disperaţi sunt oamenii - şi pe onoarea mea, nu pricep de ce! Mi se pare o manipulare oribilă, vizibilă de pe Marte! Chiar nimeni nu observă asta?

Eu nu mi-am cumpărat nimic de Black Friday, niciodată. Tentaţia din subconştient a fost...prin noiembrie, anul trecut, chiar eram hotărât să-mi iau o pereche de cercei - d-ăia cu piatră verde şi model de elfi, cum văzusem într-un film. No, şi intru eu fain frumos pe site şi... şi.... şi... PTIU, blestem! Să-mi bag toate picioarele, nenorocitul era blocat! "Nu-i nimic", îmi zic - "...noaptea e lungă, mai încerc!". Ceea ce am şi făcut...iar după vreo oră jumătate am şi reuşit! Victorie!! Am pus steagul românesc pe crâncena redută! Băi, dar parcă cerceii aceia nu mai erau atât pe mişto pe cât îi văzusem eu cu o zi în urmă. Erau la reducere, e drept! Oricum nu mă interesa prea mult preţul...mie îmi trebuia produsul! Dar parcă materialul nu mai era pe gustul meu...piatra verde era montată ca o pleaşcă pe onduleul sclipicios.... Rahat! Las că mă reorientez spre ceva mai acătării! Ceea ce am şi făcut, într-un final - dar asta-i altă poveste.

Ideea e că nu mă las dus de "reduceri". Ori pentru că nu-mi stă căruţa-n drum să-mi iau acel smartphone - am telefon! Sună, dau mesaje...sănătate şi drum bun, merge!

...ori pentru că reducerile sunt de fapt iluzorii. Un anume produs costă de ex. 5 lei; cu o lună înaintea vinerii negre se scumpeşte brusc la 8 lei, apoi la reducere este...5 lei.

Aha...şi io-s prostu' lor? S-o creadă ei!

Poveste de iarnă

Ninge iar...

Of! Nu mai vine primăvara!!

Şi totuşi...

Nostalgii de vară

...pentru că toate poveştile încep cu "A fost odată". Iar timpul este doar o poveste...

...dar şi ei este tot oameni!

Îşi mai aminteşte careva megahitul din copilărie "Odată am ucis o vrabie"?

Bine...acum nu mă refer la generaţia Inna, Lady Caca şi Justin Bieber; vlastarele cele noi care butonează Iphone de la 2 ani şi îţi crapă capul cu ciocanul dacă le-ai tăiat conexiunea la internet. Nu, nu, nu...vajnicii ei reprezentanţi nici măcar nu erau în stadiu de proiect mental pe vremea când Poesis umplea stadioanele R.S.R.-ului, amin! Eu acum vorbesc cu bătrânocii mai apropiaţi de matusalemul din dotare. Hai, măi...ceva...măcar ăştia născuţi după prima reformă a educaţiei!

Ei,  vedeţi? Ştiam eu că vă sună cunoscut!

Pe mine m-a influenţat aşa de mult cânticelul ăsta că prima praştie mi-am făcut-o abia pe la 15 ani, când m-am considerat destul de matun în cap să nu dau cu bolovani după nici o creatură înaripată. Bine...acum nu iau în calcul şi invizibilele cu potcoviţe de sărmă, cu care-mi păleam tovarăşii de pe uliţa copilăriei! Ăia n-aveau aripi, deci mă lăsau rece! Cum mă enerva vreunul, îl şi ardeam! El urla de usturime, că înţepau proiectilele acelea când le încasai pe pielea goală, mai ales pe pulpa piciorului, de te secau la inimă - eu îi făceam în sâc şi mă bucuram ca un împieliţat, că l-am învăţat minte! Deci nu ştiu cum să spun...păsările ca păsările, dar în rest, mă ducea capul numai la rele! Programat din fabrică de-aş fi fost, şi tot mai făceam şi câte-o eroare...dar eu nu şi nu! Cum o dădeam, cum o întorceam, tot pe dos ieşea! Şi-apoi azi aşa, mâine aşa, până era cât pe ce să-i scot unuia ochii şi mi-am luat un ditai bairamul, de nu am mai vrut să aud în viaţa vieţilor mele de invizibil! 

No, în fine...plecasem de la trilul pro-păsăresc. Mi se pare o melodie tristă, o elegie meditativă  în versuri asupra vieţii şi a morţii, asupra consecinţelor neprevăzute pe care le au cele mai mici gesturi ale noastre asupra viitorului. Asupra noastră...sau asupra altora. Nu am mai ascultat-o, cred, de pe vremea tinereţii studenţeşti -  ba o vreme, o şi uitasem cu totul. Dar dintr-o dată. SPUF! Mi-a apărut în minte, vie şi nevătămată, rumenă şi oacheşă ca o duduie gata de însurătoare.

Într-o nu ştiu care seară, într-o nu ştiu care vară, sub un nu ştiu care pat, lâng-un nu ştiu care lac, lâng-o casă părăsită, de-o grădină-ncercuită - vorba cântecului - era un copac. Bătrân, uscat şi gâunos, dar un copac. Şi-n vârful lui, nu ştiu cum s-a aciuat o coţofană să-şi facă frumuseţe de cuib. Mişto, ce să zic? Trec p-acolo cam zilnic, aşa că deseori mă opream să mă uit cum evoluează lucrările - că na! Păsărica - păsărică, cuibul - cuib, minteni se pune pe clocit şi ia uite cum fac rost de material fotografiabil. Şi-aşa am pozat toţi ciulinii de pe dealuri până mi-au ieşit e nas, deci un suflu nou nu mi-ar fi stricat.

Şi într-o zi, în timp ce admiram eu natura în toată manifestarea ei de primăvară, numa' ce-l văd pe unu', călare pe-o scară, opintindu-se într-un prăjinoc cât toate zilele. Ptiu....mare mirare, mai ales că nu ştiam de nici o întrecere sportivă de profil prin părţile noastre - asta aşa, ca să nu fiu rău şi să spun că şi de-ar fi fost, nu cred că-l mai ţineau şalele pe românul nostru să participe la el! Muahahahahahahaa!!!

"Ce faci nen, cocoţat acolo? Vezi să nu-ţi rupi ceva..."

"Na...ce să fac? Mă enervează cu nervii cuibul ăsta, aşa că-i fac de petrecanie! (Uşşşş!!!! Uşşşş!! - şi coţofana zburătăceşte cu ochii cât cepele)! Dă-l în mă-sa, cine are nevoie de el? Plus că face asta o gălăgie, de-mi bălăngăne creierii ca linguran-n cană!"

Bă, să-mi trag! Cum îmi lăsa gura apă după invizibilul meu...păi te iei de păsăret, te iei de mine, clar! Şi atunci, dai în mine - dai în tine, dai în fabrici şi uzine; dai în clasa muncitoare, ce munceşte pe ogoare. Mă uitam aşa cu un jind la el...stai tu aşa, că te prind eu la cotitură, dacă nu-nţelegi de vorbă bună! Ce prispa mă-tii ai tu cu păsărica mea?! Deci moamăăăăă...studenţii din Timişoara-s mici copii pe lângă ce-mi trecea mie prin cap...

Şi taman când eram mai chitit pe treabă, numai ce-mi răsare în minte o fereastră mică-mică, cu gratii la geam. Ohohoo...Harap-Albe, ţine-ţi caii!

 ...şi am plecat pe câmpii, să-mi limpezesc ferbinţeala. Dar mi-aş fi dorit să fie reală tâmpenia aia de a apărut la un momendat prin cartea de religie de-a patra: dacă te sui să dărâmi vreun cuib de zburătoare, vine Dumnezeu şi-ţi trage scara de sub picioare, să cazi şi să-ţi rupi gâtu'. Sau, dacă nu-i pe fază, vine noaptea şi-ţi rupe mâna cu care ai înfăptuit oribila crima.

Am revenit la grădină peste vreo două ore, când coţofana-şi căuta înnebunită cuibul pe toate crengile. Iar după un colţ, apare nenea, cu cuşma pe-o ureche: "Gataaaaaa...nu ţi se pare că deja-i mai linişte? Aaaaa, şi stai să vezi: avea şi ou, l-am văzut când as picat!" 

Nu i-am mai zis nimic. Ce aş mai fi putut spune? Oricum, ce-mi răsărise mie prin cap nu avea nevoie de comentarii...

Şi de-atunci, mă tot gândesc: omul este definit de raţiune, voinţă şi simţire. Raţiunea...cel mai uşor se observă şi la animalele de pradă, când se coordonează pentru a ataca în haită.unde se află graniţa dintre om şi animal?Voinţa...puneţi o friptură în vârful Turnului Eiffel şi o pisică flămândă la baza lui. Facem pariu că nu durează mult şi friptura e istorie? Afectivitatea...sunt atât de multe exemplelele când câinii rămân lângă semenii răniţi, ba îi mai şi îngrijesc! Asta ca să nu mai fac referire la pornirea maternă a fiecărei vietăţi vii, de a-şi apăra puii. 

Deci, băi copii, unde este graniţa dintre om şi animal?? 

Dacă vine ursul turbat peste tine-n casă, normal că-i iei gâtul...dar aşa? Chiar îţi stă căruţa-n drum că o pasăre cloceşte-un ou pe limba ei?     

Dilemă veche

De când eram kinder (cu surprize, uneori, că în preistoria copilăriei mele nu se inventase pampersul) am urât o melodie: "Cine bate, seara, la fereastra mea?". Nu c-ar fi vreo hidoşenie...însă e cam tâmpită. N-are sens. Adică: Băi frate, dacă-ţi bate unu-n geam, tu te-apuci să doineşti la opaiţ? 

"DUM-DUMM-DUMMM"

"Cine bate, seara, la fereastra mea?

"DUMM-DUMM-DUMMMM!!!"

"Cine bate, seara, la fereastra mea"

Da' du-te şi cască ochii, vezi cine e! Poate-i maică-ta, şi-a uitat cheile când a plecat dimineaţă la lucru şi acu degeră-n ger! Sau poate-s hoţii!! AOLEU!!! Call 911, CALL 911!!! Sau no...poate-i vreun mascat în razie, caută infractori! Dead or alive, you're coming with me!

Puii mei, ce te faci? Pieptăni cosiţa-n oglindă şi-ţi eliberezi eul poetic?? Lasă bă, că de cântat e timp...e plină ţara de cântăcioşi, au răsărit ca ciupercile după ploaie!! Cum te-ntorci, cum te suceşti, tre' să pună vreunu o gură-n sus, plină de tril afectat!

Mie mi se pare o regulă de bun simţ: îţi rupe unu' poarta-n ciocăneli, mergi şi deschizi. Te întreabă ceva, îi răspunzi. Ţi-a întins o mână, o întinzi şi tu, că doar orice lucru nefolosit se usucă şi pică! Ca-n bancul acela:

"Am cele mai rapide mâini din Vestul sălbatic!"

"Eu am gagică!"

Mie aşa mi se pare corect: orice formă de comunicare spre tine trebuie să se soldeze cu un răspuns egal în modul, dar de sens opus! E clasic demonstrat, regula de bază a civilizaţiei!

Dar cică p-aci nu se aplică... prin urmare, am şi eu o dilemă mai veche: regulile nu se discută, sau sunt făcute să fie încălcate? Hmmm...discutabil, sau înţeles prost. Noi muncim, nu gândim.

Mai dăunăzi, eram şi eu prin oraş; nu c-aveam ceva anume de făcut, dar nu e corect să nu fie strada cu lume! No. iacă, io-s lumea! Şi cum mă plimbam aşa, de bezmetic, admirînd natura, numa ce văd o bancă... Vaiii, da' ce-avem noi aicea? - vorba cântecului. 

Iete-o bancă! Nu, nu d-aia de stat, că Statul nu mai are nimic! E pielea...pielii! Nu, nu, nu...asta era dita-i banca privată! Galbenă ca un soare-n deşert, colţuroasă şi netedă ca o bucată de cremene. Mişto, ce să zic? Splendoare-n iarbă, fără iarbă! Şi minunîndu-mă eu, numa' ce-mi aduc aminte că am ceva dări către ea...viaţa costă, jugu-i jug, ce să faci? 

Intru, salut şi mă postez frumuşel la coadă...perfect, beton, dă să pupe tata pe el de băiat silitor.Şi-apoi numa' ce mă-ntreabă agentul de pază: "Sunteţi client aici?" (Da ce te ffffreacă grija pe mata - îmi fulgeră un gând mai nărăvaş) "...că e deja 4 şi după noul regulament, cei care nu sunt clienţi au voie să plătească până la ora 3. Restul, oricând. Legea e lege, se aplică."

Noroc că eu eram restul. Da' şi dacă nu eram? Care e logica decretului? Ia dute tu-n mirişte, poate vrei să nu mai trec deloc pe la tine! Plătesc unde vrea muşchiul meu, nu-s legat de tine! Adică dacă nu mă ai în baza de date nu-ţi trebuzia banii mei, sau cum? Păi zi, frate, aşa, că minteni o punem de remiză! Eu păstrezi banii, tu regula şi gata!

Stai că nu am priceput; care-i faza aici? Dacă ies de la lucru la 4 şi vreau să-mi plătesc apa, mă obligi să am card la tine? Du-te tare! Nu vreau! Te-aşteptai la asta? 

Înţeleg că eşti master and commander pe tarlaua ta, dar nu merit şi eu o explicaţie? Aşa, de obraz...c-apoi d-aia lucri cu oamenii!

P.S.: Nici un angajat al băncii respective nu a fost în stare să-mi răspundă la întrebare...dacă-i ordin, cu plăcere. Mai contează că din când 'n când e bine să pricepi şi rostul acţiunilor din dotare?     

La deputăţie, înainte!

Am şi eu o minoră curiozitate: mi se-mpute mintea de la atâta stat?

În încercarea de a rezolva crâncenul mister, mă înfund în treabă până peste urechi ori de câte ori vreau să-mi pun creierii la conservat; îmi ocup timpul cu rahaturi, în încercarea disperată de a-mi opri mintea să funcţioneze conform normelor de proiectare. M-am săturat, în puii mei!! Decât să-mi mai beculească alternatv câte un neuron, prefer să mă îngrop în muncă...multă, multă muncă; o claie, un morman, un maldăr de muncă! Muncă fizică, hei rup ca la şanţuri, ocupaţie ce nu necesită un proces sinaptic prea complex. Vorba ceea: Minte multă nu se cere, trebe doar să ai putere!

Doar că uneori nu-mi iese pasenţa, neam! Nu ştiu cum Mama Zmeilor fac, dar tot mai prind şi câte-o perioadă de plictiseală atroce. Şi-atunci  fac orice, atâta timp cât nu aleg: îmi bag beţe (-n roate), frec manganul, sau... mai bine îmi mai odihnesc retină, că uneori m-apucă teama să nu dau în miopie! Aşa că stau cu deştu-n gură şi cu ochii beliţi pe tavan, împrăştiindu-mi bucăţi de dendritele prin tot universul. Golf, nenică, ce mai? Eu şi gaura neagră, cu gândurile pe post de minge!

Rememorez întâmplări ale trecutului, compun fapte viitoare, retrăiesc o clipă a proto-istoriei. O anumită clipă, nu oricare alta. Nu-i vorbă, că mă chinui să o uit! Fug de ea ca Scaraoţchi de tămâie, dar nu ştiu cum boala fac de mă împiedic ca bou' mereu şi mă prinde din urmă! Sau, pur şi simplu se iveşte din senin, fix de unde nu mă aştept: ba de sub pat, ba din dulap, ba de sub masă...PARAMMMM!!! GHICI CINE-I? 

Ptiu, mute-te-ar peştii, că iar m-ai prins cu mintea-n vine!

...sau la o raită printre subiectele mondene :D

Spre exemplu, dăunăzi era mare vânzolează cu o gagică în tendinţe - destul de bunuţă, ce-i drept: picioare de gazelă, siluetă de căprioară, buze ca fraga câmpului, ochii...nu m-am uitat, că eram atent la alte zone :D Anyway, nimic neobişnuit - se spune că româncele-s cele mai tari în domeniu; ceea ce ştiam deja...atâtea curve pe kilometru pătrat mai rar găseşti. Însă ne descurcăm cu ce avem, suntem maturi şi vaccinaţi. 

Ideea e că numa' ce-şi pune fătuca o gură-n sus, palpitînd de dorinţa neostoită de a se pune în slujba neamului: vrea să se facă deputat de frunte la pitpalacii dorului de colegiu. Mda, şi d-aia nu mai plouă afară! La câte am văzut în căcatul ăsta de ţară, am învăţat să nu mă mai mir de nimic - în special când în ecuaţie intră şi-o duduie sexy (măcar pe alocuri).

Pe mine, însă, m-a amuzat la culme discuţiile pe marginea subiectului de la aşa zilele emisiuni informative.

La un moment-dat, pe RTV - da...graţie jegoşilor de la RDS, am rămas fără antene, prin urmare înlocuiesc şi eu cafeaua cu nechezolul. La dracu! - Doamne, iartă-mă, că-i ditai postul...

Unde rămăsesem? Gata! Talk-showul...la care o mână de intelectuali aleşi pe sprânceană se scandalizau de propunere.

Adică, cum adică, dom'le? Vine un rahat de copil de nici nu şi-a şters mucii bine să mă conducă pe mine?? Eu am înţeles că fetili se maturizaeză mai repede, da' la 23 de ani încă ai o minte cât are Chiva dinainte! Unde s-a mai pomenit aşa ceva?? Păi oul învaţă pe găină, sau invers??

Ceea ce mi se pare corect. Am văzut tute de 30 care au rămas la stadiul de pozat în oglindă pentru profilul de facebook...deci AAAAA!!! Poţi să ai diplome şi şcoli să-mi tapetez baia cu ele, la 23 nu se pune că ai destulă experienţă nici măcar pentru a conduce un cazan pe roţi - ce să mai zic de cogeamite comunitate!

Dar abia acum vine duda tare: o altă femeie de succes, şefă pe la nu ştiu ce spârlă feministă, este întrebată ce părere are despre subiect. 

Răspunsul ei:

"Parlamentul este plin de cravate şi sacouri masculine, dar prezenţele feminine le numeri pe degete. Ca feministă convinsă, nu pot decât să consider salutară iniţiativa domnişoarei de a participa la aceste alegeri"

Răspunsul meu:

Hai s-o zic pe faţă: FĂ, EŞTI PROASTĂ!!! Esenţă de prostie, pe cuvânt de onoare!

"...ca feministă convinsă..."...Ce rahat' de argument e ăsta? Adică, prin absurd, dacă eu eram şef la Protecţia Animalelor, m-apucam să mă indignez că printre atâtea cravate nu văd în Palament şi blană canină, deci hai cu javra pe buletinele de vot? Sau dacă eram cârnăţar şi un retardat propunea deputat un cârnat de Pleşcoi, eu aplaudam frenetic precum fecioara la ciocu pelicanului - că-i lung şi gros? 

Ce treabă are cravata, sacoul de duduie şi aptitudinea de conducere? Atât vreau şi eu să ştiu...dar aş prefera să nu aud răspunsuri idioate, gen "femeile sunt mult mai superioare ca bărbaţii, pentru că fac de tooate". În primul rând, pentru că formularea e de cioban incult şi în al doilea, pentru că ideea e retardată. 

Sunt sătul de fanatisme sexiste până-n gât, plus că nu dovedesc nimic. Realitatea arată că dincolo de diferenţele fiziologice evidente, ceea ce face un bărbat poate fi făcut şi de o femeie; şi reciproca. Deci scutiţi-mă cu extremele, cănu pun botu'.

P.S. 1: Propun să-l numim deputat pe Pleşcoi şi senator pe Băicoi. Măcar să fim conduşi de aceeaşi familie semantică...DA, DA!!! Iar semnul electoral să fie reprezentarea grafică a numelui :))))

P.S 2.: A nu se-nţelege că-s misogin! Ceea ce sunt pe alocuri şi când e cazul... 

Am fost să ud buretele

...însă acum m-am întors în localitate.

Ideea e că iar stau cam prost cu timpul alocat scrisului blogosferic şi-apoi no! Se supără careva dacă o mai dau pe fotografie? Nu de alta, dar nu vreau să dispar de tot ca măgaru-n ceaţă, iar cum ziua de 30 de ore nu s-a inventat încă, mă descurc şi eu cum pot. Oricum mai sunt 2 luni de chin...

Peste fix 2 luni, cică vine Apocalipsa aia reală! Adevărăciune, frate, tunată cu meteori şi tsunamiuri, nu fâsuri mediatice -  ca cele 200 şi niţel care au tot venit până acum! Atât că veneau de parcă se duceau şi nu am avut norocul să prind nici una. Să mor io de nu-i ceream autograf! Păi cum dracu? O dată vine şi ea la mine-n oraş şi eu să stau cu mâna-n sân? N-aş fi avut într-al cui, dar mergeam la risc; oricum crăp, ce mai e o palmă luată la hârjoneală?? Plus că...poate-i plăcea :))

C-apoi vorba 'ceea: nici când s-a zvonit că ne încalecă teroriştii la revoluţie, nu am stat pe coada mea, deşi eram un dop de copchil! Mi-am tras atunci un arsenal, de-şi rodeau deştele de ciudă şi Trupele SEAL! Invizibile, cuţite, praştie, arcuri cu săgeţi, ciomege, ghioage, bastoane, lanţuri, frânghii, săbii, pistoale...da ce n-aveam??

În fine: ideea e că pentru meciul de peste 2 luni mă antrenez asiduu. Mi-am luat costum  - alb, ca de manelişti, pantofi noi, o pungă de seminţe şi vată-n urechi, să nu mă tragă curentul la neuron. Iar la împlinirea vremii, mă echipez şi mă urc în vârful căşii. 

Când vine Ăla Negru de Respiră Greu

...ptiu-ptiu-ptiu!! Lasă sânul, care sân?? Îi scuip seminţe-n cap, măcar satisfacţia asta să o am, dacă tot mă ia! Păi nu? Băăă!!!!!! Mor cu demnitate şi zâmbetul pe buze, prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete! Eroul de la Căpâlna va scrie pe mine!

Dar mai e mult până departe. Deocamdată, bucuraţi-vă-ţi ochii cu ceva instantanee de semi-vacanţă, ca să nu spune-ţi că-s rău şi hain la pipotă. Şi-aşa mi se rupe...dar cică tre să păstrăm aparenţa, să dăm bine la public! 

Muahahahahahahahahaaaaaaaaaaaaaa