Se afișează postările cu eticheta România. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta România. Afișați toate postările

miercuri, 12 august 2015

Povestea vieţii (mele)

Totul a început când m-o scăpat barza pe meleagurile mioritice:



...şi de atunci, tot scăpat pe la fundătoare am rămas!
La un moment dat, însă, am realizat că nu sunt singur:







Concluzie: De ce să te indignezi, când poţi să te distrezi?
C-apoi viaţa nu trebuie luată chiar atât de mult în serios...oricum nu scapă nimeni viu din ea!




luni, 4 mai 2015

De ce să scriem pe blog?

De multe ori m-am întrebat care este rolul blogului, de ce să scriu pe un blog.
De multe ori m-am întrebat de ce scriu, de ce continui să scriu.
Nu câştig nimic din asta, stilul meu de scriere nu cred că e prea comercial; cel mai des mă folosesc de afirmaţii prin negare, iar de cele mai multe ori nu sunt înţeles. Nu mă înteresează prea tare aspectul, deci propun să depăşim momentul!
Nu am reclame pe blog, nu închei contracte cu nimeni. Nu particip la concursuri de blogging, deşi asta mi-ar aduce mai multă deschidere şi poate chiar un venit. Dar tot nu particip...am văzut la alţii cum se face şi îmi repugnă total să scriu la comandă şi să linguşesc cu aplomb cât mai fistichiu produsele sponsorilor, ca să dau bine în ochii lor.
Nu scriu din obligaţie, ca să mă achit de o temă primită la şcoală. Vaaiiii...asta e treaba jurnaliştilor cu diplomă, încredinţaţi că bucata respectivă de hârtie le-a creat deja un nume de referinţă în domeniu. prin urmare e practic o datorie de onoare să comenteze orice în titluri bombastice, doar doar s-or face cunoscuţi: "Ştire de ultimă oră! Incendiar! Cutremurător! Zguduitor! Exploziv! Bombă! Şocant! Îngrozitor! O să înnebuneşti când vei citi asta!" :))

Şi nu scriu pentru faimă sau pentru că e la modă. Mă doare-n cot de modă! Deşi realitatea mă contrazice, uneori am impresia că în afară de cei câţiva prieteni pe care îi poţi număra lejer pe degetele de la un picior, nu citeşte nimeni! Şi în plus, cu deschiderea pe care o oferă internetul, fiecare are acum blog. Toată lumea scrie...mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai dezlânat, mai haios, mai subru. Dar un blog e doar o picătură de apă într-un ocean. Deci, cu ce e mai diferită decât celelalte?
Ştiu, ştiu...unii au creat o adevărată ştiinţă din asta, pentru că în economia de piaţă, dacă respiri şi nu aduci bani, respiri deageaba. E doar o pierdere de energie. Aşa că s-au elaborat zeci, sute, mii de teorii despre cum să scrii, ce să spui ca să atingi coarda sensibilă a clientului, ce sa faci ca să îi iei banii. Le cunosc pe toate şi nu mă interesază. În principiu se merge pe manipularea omului şi pe aplecarea lui spre aparenţă şi superficial. Nu degeaba există reţeta succesului...un şablon perfect, pe care dacă l-ai aplicat, te-ai scos! S-a mai născut o stea pe panoplia vedetelor!
Dacă înveţi ce şi cum să faci, ce să spui şi cum să pari cât mai conform cu dorinţa ăluia pe care trebuie să îl prosteşti să cumpere ceva nefolositor (de cele mai multe ori), ca să îi trezeşti în minte nevoia pe care o vrei tu să o aibă, ai punctat. Chestia asta se aplică în orice aspect al vieţii, că doar nu degeaba sunt manuale pentru orice: "cum să agăţi ca să...", "cum să vorbeşti ca să...", "cum să stai pe scaun ca să...", "cum să fumezi ca să...", "cum să săruţi ca să..." şi pot continua aşa până mâine. Toate, absolut toate tehnicile se bazează pe aparenţă. Nu contează ce eşti, contează ce pare că eşti. Se vede asta de pe Marte...dar dacă vrei să pari spiritual, trebuie să pedalezi pe situaţia inversă: toţi suntem oameni frumoşi şi nu contează aspectul, doar sufletul. Aha, să i-o spui lu' mutu' p-asta!
Fiecare experiment social concluzionează realitatea, ca o dojană în obrazul omenirii care slăveşte spiritualul. Ei, ghici ce! Fiecare studiu are dreptate, doar că nu suntem dispuşi să o acceptăm, sau o facem cu jumătate de gură.

Dar eu nu scriu pentru bani.
Un prieten îmi sugera să scriu pentru mine şi să nu am nici o aşteptare. Să scriu doar pentru a-mi organiza puţin mintea. Ceea ce are dreptate, dar din nou...nu cred că este cazul meu.
Pe scurt: Uneori habar nu am de ce o scriu. Cred că pentru a încerca să schimb ceva la mizeria asta de viaţă. Însă nu îmi arog calitatea de învăţător...un maestru complet ştiitor, venit să dea lumină amârâţilor care se zbat în neputinţă. Nu-s genul acela..."Frate, te-o lăsat gagica? Ţi-a decedat câinele? Nu ai bani de-o franzelă, te-ai certat cu jegoşii ăia de la muncă, afară ploo cu spume şi nu  nimereşti nici butonul de poză?



Nu dispera, viaţa e frumoasă! Pentru numai x lei pe lună, primeşti un loc gratuit la seminarul despre cum să ajungi şef! Vrei să fii slugă toată viaţa, sau un băiat deştept? Cheia (succesului) e în mâinile tale! Universul abia aşteaptă să comploteze pentru propria-ţi bucurie...trebuie doar să înveţi ce, cum şi când să faci...Şi-apoi să vezi cum te umpli de smacolină!"

Nu, nu şi iar nu! Niciodată! Nu-mi place să mă dau zân(ă)! Nu sunt acel imaculat care se zburătăceşte din floare în floare în propriul glob de cristal. nu cer nimic şi nu mă plâng nimănui, însă am constatat că nu mă pot aştepta ca oamenilor să le pese de ceva ce nu ştiu că există. Sau au uitat că există.



Şi atunci scriu...ori de câte ori găsesc ceva care nu îmi place, devine subiectul unui articol. Apoi, fiecare după propria gândire, să ştie ce să evite, sau să cunoască urmările unui anume comportament - nu doar să le intuiască.
Scriu neîntrerupt de...şase ani jumătate, cred. Cam aşa. De multe ori mi-am propus să renunţ, pentru că ştiu, văd că nu se schimbă nimic. Dar de atâtea ori am revenit asupra deciziei, pentru că scriu şi pentru mine, nu numai pentru ceilalţi. Scriu despre reguli şi respctarea lor.

Personal, îmi place să respect regulile şi cel mai tare mă enervează jocul în care nu ştii la ce să te aştepţi.
Cu toate astea, omul este prin esenţă o fiinţă haotică, capricioasă. Dacă nu ar avea un sistem de conduită independent de propria voinţă, s-ar fi ales praful de planetă de câteva mii de ani. Strămoşii au înţeles asta...şi pentru a pune bazele societăţii au inventat codul juridic - o colecţie de legi care limita capriciile. Apoi a apărut codul bunelor maniere ca să te poţi descurca în relaţiile interumane, şi tot aşa. Cod peste cod, ca să nu ne călcăm în picioare ca idioţii pentru că ni s-au sculat cine ştie ce gânduri prin căpău.
Doar că în legăturile dintre oameni nu există pedepse juridice, e mai mult o lege nescrisă de respect reciproc. Şi totuşi,  fără o consecinţă palpabilă, orice lege e degeaba. Teoretic, conştiinţa ar trebui să ne gideze viaţa morală. Şi apoi divinitatea - fiinţa super-indefinibilă care se ocupă de aspectele abstracte ale vieţii. Suflet, spirit, d-astea.
Orice societate are un dumnezeu, indiferent cum îl denumesc: Dumnezeu, Allah, Ştiinţă, Manitu, Odin, Zeus, Quetzalcoalt, broasca de argint, dragonul de aur, piticul cu moţ în frunte - habar nu am! Dar ceva, o entitate dincolo de umanitate şi perfect obiectivă întotdeauna a existat.

Nu şi acum. Nu înţeleg de ce.
Acum, totul vine şi se duce. Asta e.  Toate trec. vin şi trec, vin şi trec, fără urmări. Şi fără consecinţe.
Acum nu mai există nimic care să reglementeze capriciile. Cuvinte sau fapte, toate sunt degeaba, nu mai exită acel superior intangibil care să limiteze infitul capriciului.
De ceva timp tot pun în oglindă trecutul şi prezentul, tocmai pentru a sublinia dezordinea socială care se vede oriunde...de la filme şi cărţi, artă şi până la relaţiile de familie. Mai ales relaţiile de familie...care porneau fix de la necesitatea respectării unui legământ abstract. Nu te obligă nimeni, nu te pedepseşte nimeni că nu te ţii de el...poate doar conştiinţa. Dar şi asta se poate perverti, deci nu exisă urmări. Dar lucrurile mergeau. Familia, celula societăţii, funcţiona. Prin extensie, societatea funcţiona.

Acum nu mai merge. Ceva s-a rupt. Nu ştiu dacă asta e cauza nebuniei generale, dar familia nu mai există. Privesc în jur şi văd din ce în ce mai mulţi oameni singuri...indiferent de vârstă. Oameni care stau pur şi simplu să treacă vremea, zi după zi şi an după an. Li se pune pata pe ceva, fac; nu mai există pata, punct şi de la capăt. De ce? D-aia. Chiar trebuie să existe o explicaţie pentru toate?


În rest,  totul se învârte în jurul sexului şi al banilor. Femeile oferă sex, bărbaţii oferă bani. De aici porneşte totul, alte reguli nu mai există. Când intervine plictiseala, altul la rând! Femeie, bărbat, femeie, bărbat...mereu altcineva, mereu cineva nou cu o ofertă nouă.
Şi atât. la asta se rezumă viaţa...un şir de cereri şi oferte. Cât se poate. Când nu se mai poate, ghinion. Mişto, nu?

Mie, de exemplu, nu îmi place situaţia asta. Dar, scriind despre ea, voi schimba eu lucrurile? Slabe şanse...însă tot scriu. Spun, scriu...dacă nu o pot schimba, măcar să o fac de ruşine! Situaţia, viaţa, persoanele care se cred vestale cristaline şi aleargă cupă smerenie, dar care nu-s decât ăline de impresii.
...şi iar spun, şi iar scriu, doar ca să le fac de râs. Ca-n bancul ăla:
Gheorghe merge cu gloaba la târg.
- Cum trage calul ăsta la căruţă, bade?
- D`apoi, nu prea trage.
- Da` la plug, trage?
- Nu prea.
- O fi bun de călăreală?
- N-aş crede.
- Pai, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?
- Nu l-am adus să-l vând.
- Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?
- Vreau să-l fac de ruşine...

Păi nu?

miercuri, 3 decembrie 2014

La ceas aniversar, gânduri pentru România

Ninge, ninge, ninge,
Vreme de beţie...
Ninge, ninge, ninge,
Ce melancolie!

Şi de ce nu ar fi melancolie? Omătul proaspăt aşternut te îmbie la visare, frigul îţi dă ghes spre casa bunicii, unde miroase dintotdeauna a mere coapte şi cozonaci calzi...ţurţurii ştreaşinei se sforţează să atingă pământul biciuit de crivăţ...Offffff...câtă încântare! Câtă minunăţie! Mai că-mi vine să plâng sub povara acestui extaz nemărginit, o delectare a simţurilor, o reîntoarcere la origini. Aicea vreau eu ca să mor, aicea vreau eu să trăiesc! La mulţi ani România, La mulţi ani Bucureşti! Sau...era cumva "Bună seara România, bună seara Bucureşti"?
Eee...amănunte! Este ziua României - mă rog, fuse şi se duse; dar totuşi, ce poţi să faci într-o zi naţională decât să fii patriot?

Scoţi de la naftalină trecutul obidit, dar glorios, condimentezi pe ici pe colo cu străbunii preaminunaţi, aplauzi şi storci o lacrimă cu mâna la inima şi ochii pe drapel. Uraaaa...
Am uitat ceva? A, da..tradiţiile! Obiceiurile din vechime, simple dar curate, care au beculit în popor ca un far călăuzitor. Ieeeee...ce mişto erau părinţii noştri săraci, dar curaţi şi ce tare e să stai în sânul naturii şi în comuniune cu râul, ramul, berbecuţul de pe paţişte şi fluieraşul de soc de la cingătoare.
În papucii calului, d-aia e ziua naţională! Lăsăm pentru o zi dorinţa de progres şi globalizarea asiduă, facebookul, wi-fi-ul şi coolărismele broadărilor de peste ocean, pentru a ne amintim cu emoţie de puritatea şi lumina binecuvântată a trecutului din străbunime. Că doar o zi pe an, nu s-o face gaură în cer!

No, amu chiar nu ştiu ce-oţi crede domniile dumneavoastră, dar chestia asta mie îmi pare ca o făţărnicie libidinoasă, uşor amuzantă pe ici pe colo. Sau mă rog...poate doar o aplecare spre distracţie, fără discernământ sau pic de înţelegere a termenului.



Ce e azi? Valntines Day. Perfect!! Inimioare, danteluţe, bombonele, I love you-uri, party. Ce mişto e tradiţia!
Ce e azi? Sfântul Patrick. Perfect!! Goblini verzi, cântecele irlandeze, pălării şi floricele, party. Ce mişto e tradiţia!
Ce e azi? Independence Day. Perfect! Steaguri americane, gogoşi cu gaură, paradă, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Oktoberfest. Perfect!! Să curgă berea, dankeşoşon, Heidi dansează pe mese, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Thanksgiving Day. Perfect!! Mâncăm curcan, ne îmbrăcăm în indieni şi confederaţi, cântăm şi dansăm, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Halloween. Perfect!! Dovleci cu lampă în gură, scheleţei, strigoi, party. Ce mişto e tradiţia.
Ce e azi? Ziua Naţională. Perfect!! Tricolor, fasole cu ciolan. cântece patriotice, noi suntem români aici pe veci stăpâni, straie populare, party. Ce mişto e tradiţia.

V-aţi prins? Preamărim tradiţia, dar să-mi trag pălmi, la noi e mai ceva ca-n blenderul lu'Rocky! Tot un amalgam, tot o amestecătură de tradiţii, culturi şi obiceiuri, dar toate specifice locurilor mioritice. Păi cum aşa ceva? Cum e rost de dans şi băută, pac şi noi! Şi-apoi o ţinem sus şi tare cu identitatea naţională? Care identitate? De la lună la lună cetăţeanul din mine este ba american, ba irlandez, ba neamţ...şi în final, spre sfârşitul anului, niţel român. Omul orchestră, pe cuvânt de cercetaş! Carlos Şacalul, mai cameleonic decât un cameleon, şi mai ales fără pic de identitate - exact ce se urcă-n slăvi zilele astea.



Acuma, nu-s împotriva Zilei Naţionale, Doamne feri! Dar mi se pare o ipocrizie să te schimbi de haine după cum bate vântul. Cum dă de 1 decembrie începe epidemia de patriotism; s-a făcut 2 decembrie, evoluăm spre următoarea tradiţie. Rapid, că n-avem timp de stat, timpul trece, viaţa merge. Numai că din ce înţelesesei eu, patriotismul e ca o stare perpetuă, nu ca umbrela: plouă, ţi-o pui; dă soare - o vâri la loc în traistă.

Aşa că ce-mi zisei?  Oare ce-o mai înţelege omul obişnuit prin cuvântul "România"? C-apoi vorba unui prieten: "Aici este problema: nu mai există om obişnuit (din păcate). Ideea e că s-a ajuns la individualism şi nu mai avem valori comune. Asta e grav". Tiiii, exact părerea mea! Păi şi atunci, într-o societate fără valori comune, cum poţi vorbi de patriotism, ţară sau neam?
Eu...nu pot. Pentru mine, România este o întâmplare şi se reduce la familie şi o mână de prieteni. Cum se intitulează locul mi-e indiferent...că-i spui România, Sahara, Botswana, tot aia e. Da, că România-i grădină mişto, cu munţile şi văile ei. O fi; aşa, şi? De mult ce-o iubim, sunt pline de gunoaie, resturi de grătare şi alte mizerii folosite. În plus, dacă-s fericit, sunt fericit datorită oamenilor şi nu mai are importanţă că-s într-o maşină, remorcă de tractor, câmpie cu flori sau iatac princiar. La fel dacă sufăr...nu mă încălzeşte cu nimic cadrul de desfăşurare, de-ar fi el şi Grădina Edenului!

Dar de dragul studiului, am purces la un sondaj de opinie, să văd, totuşi, cam ce contur mai primeşte "România" în ziua de azi. Şi ca să parafrazez un clasic în viaţă, unii au vrut să vorbeşte cu mine, alţii nu au vrut să vorbeşte cu mine. Logic.
Deci fără alte prezentări, în ordinea numerelor de pe tricou, răspunsurile le redau în cele ce urmează:

Maria Paula D.: "România este ţara mea, pentru care mulţumesc Bunului Dumnezeu. Nu ştiu cum şi când am învăţat să o iubesc, dar sigur o iubesc, fie şi numai pentru că rănile ei mă dor. Am învăţat să mă rog pentru ţara mea şi cred că se va ridica."

Ioana T.: "România este acasă". Cum, atât?? "Atât."

Luminiţa C.: "La mulţi ani România dodoloaţă! Suntem mândri ca sfecla-n botu' vacii!
Completări: Am glumit. Sub nici o formă nu aş pleca din ţară, deşi îmi doresc să văd lumea în care trăim; întotdeauna m-aş întoarce aici. Mă străduiesc prin ceea ce fac în fiecare zi să demonstrez că merită să fac ceva pentru ţara asta şi pentru oamenii care trăiesc în ea - acolo, cum pot, în pătrăţica mea."

Laurenţiu C.: "Pfuai...păi ai putea să scrii un tratat întreg despre patriotism, este ceva foarte profund; vii şi discutăm pe larg şi-apoi îţi spun ce să scrii. Nu pot aşa, pe scurt. Dar uite, ca să înţelegi îţi spun un banc: Un vierme şi o viermoaie stau pe o grămadă de rahat. Viermele întreabă: De ce nu ne mutăm şi noi într-un măr, banană sau ceva mai bun, ca vecinii noştri? Din patriotism, dragule. Completări: Iar bancul ăsta ascunde o durere...pentru că facem haz de necaz. Noi, românii, facem haz de necaz prin bancuri; dar îmi iubesc ţara mea şi sunt patriot şi mă doare că nu suntem aşa cum ar trebui."

Daniela M.: "Doamne ajută! Şi când spui România, noi ne gândim la valorile noastre spirituale. Când spun român mă gândesc la fiecare individ în parte, cu defectele şi calităţile lui, cu patimile şi virtuţile lui. Dar români cred că înseamnă comuniune, dragoste, respect, toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Zic şi eu. La mulţi ani!"

Maria C.: "România înseamnă tot ce e mai frumos. N-aş pleca de aici niciodată, cu toate că aş fi avut posibilitatea"

A. Stancu: "Pentru mine, România este ţara unde m-am  născut, patria mamă (că nu degeaba îi spune aşa), pântecele cel mare şi rotund din care m-am născut, unde am crescut, cu bune şi cu rele, cu sentimente plăcute de afecţiune maternă şi paternă şi mai puţin plăcute - cauzate în principiu de societatea în care trăim şi am trăit. România este ţara mea pe care o iubesc aşa cum iubesc o mamă, mama naturală dar poate şi adoptivă, căci şi ea, la rândul ei, ne adoptă şi ne creşte pe noi cu bune şi cu rele. Suntem copiii ei şi ea este ţara/mama noastră."

Pentru tine ce înseamnă România?

P.S.: Completările au fost adăugate ulterior publicării articolului, la solicitarea expresă a respondenţilor, deoarece aceştia au considerat că nu şi-au ilustrat corect ideile cu primele afirmaţii.

vineri, 24 octombrie 2014

Alegeri şi relativism (biblic)

M-am plictisit să tot fiu Gică Contra, mereu pe dos şi pururea nemulţumit. Mi se pare patetic să enumăr mereu doar ce nu avem, ce nu facem, ce nu este în neregulă cu ţara asta. Şi da, mi s-a cam luat de lamentacii  şi arătătorii cu degetul care s-au apărut peste tot, ca buruianul după ploaie! 
"Luume, săriţi lumeee să vedeţi ce Ev Mediu a crescut în România şi suntem intoleranţi cu minorităţile homosexuale! Vai, vai, vai...cum s-a răsturnat căruţa cu înapoiaţi taman la noi în proximitate" 
"Tulai, Doamne, cum e preistoria călare pe noi fiindcă te arată cu degetul dacă ai coadă de păun în cap, păr desprins din curcubeu şi unu...doua...zece tatuaje, pe ici pe colo! Da' n-am înţeles...e închisoare sau libertate?! Bă râmelor şi babalâcilor învechiţi ce-mi sunteţi!"
"Văleleu, grobieni şi nesimţiţi care sunt bărbaţii ăştia ce nu se îmbracă cu gust, femeile curve  care bagă trupul de sirenă la înaintare în căutare de sponsori, profesorii care-s nişte bătuţi în cap pentru că nu-s în stare să educe elevul şi uite aşa se duce ţara de râpă!"
N-avem străzi, n-avem, spitale, n-avem bun simţ, educaţie, sistem sanitar, economie, politică, viitor, oameni de calitate sau un sistem de valori. N-avem una, n-avem alta, n-avem aia şi ailaltă.
GATA!!! Pân-aici!! Da' ce, suntem la olimpiada de bocit??

Azi şi numai azi, eu vreau să fiu altfel! Mi s-a uscat gura să tot urlu ce nu-mi convine...Aşa că mi-am propus să fiu fix pe invers şi îmbăţoşat de patriotism, să-mi laud şi eu măcar o dată ţara! Numa' aşa, să mai ies din plictiseală...c-apoi cine ştie, poate-mi place!
Ce nu avem, ştie toată lumea. Vede toată lumea şi spune toată lumea, fiecare după cum îl taie capul. Dar oare ce avem? Păi să mă gândesc...avem ofiţeri acoperiţi. Mă rog..neacoperiţi; s-a vorbit atât de mult despre ei că deja mă simt absolvent al Academiei Naţionale de Jameşi Bonji. Mâine-poimâine mă şi vezi la SRI, SIE, CIE, MIE, 2 şi-un sfert, 3:20 şi alte prescurtări! Ochi albaştri am, la costum mă port...ori agent secret, ori mormon, în puii mei! Sau ofiţer învăluşat? Măcar vreun soldat cu glugă! Că doar ştiu totul...spionajul a devenit subiect de bârfă cât mai stau la o coadă pe undeva.  
Şi mai avem...credinţă. Credincioşi, moaşte, pelerini. Hip Hip uraaaaaa!!

Perfect! Ţi s-a luat de spionaj, pui broboada şi te-aşezi la rând. Ce e mai minunat decât să te rupi de agitaţia zilei şi să te închizi tu cu tine în cămara sufletului, într-o rugăciune continuă? Dăm cezarului ce e-al cezarului...audienţe record la Acces Direct, intrigile amoroase şi politice care ne condimentează cotidianul...şi lui Dumnezeu ce e-al lui Dumnezeu: post şi rugăciune. Că doar, ce pana calului, d-aia suntem credincioşi! Cum spunea cineva de pe la Trinitas: Vreme dificilă...dar totul este doar un test prea blând al credinţei pentru pelerinul care, pios şi cu sufletul plecat vine să sărute sfintele moaşte.
Ok....am înţeles asta cu testul şi dorinţa omului de a-şi arăta vrednicia pentru cele sfinte prin renunţarea la confort, fie doar şi pentru câteva clipe/ore/zeci de ore. Că doar d-aia stă drept-credinciosul la rând cu zilele, urcă dealuri numa în genunchi, stă nemâncat şi îndură diverse vicistitudini. Problema e că Biblia, la Matei 9, 13 spune clar: Milă voiesc, iar nu jertfă. Iar la Matei 25; 32 - 46, împărţeala oilor de capre se face exclusiv după principiile iubirii aproapelui şi a milei faţă de acesta. Adică nu vine Dumnezeu:  Mă omule, ia zi repede câte moaşte ai pupat şi câte ore ai stat la coadă, că uite-acu te trec la Carte! Iar dacă ai mai bagat şi câteva mii de mătănii, te-ai scos! Raiul te mâncă!...ci e cu mila faţă de nevoiaşi, ajutarea omului în nevoi, d-astea!

Deci: care-i faza, să mă prind şi eu! De unde plăcerea asta nebună de a pupa moaşte una-ntr-una, fără deosebire de loc, timp sau durată? Înţeleg că suntem neam de latini şi casanovi din tată-n fiu, dar chiar aşa? 


Evident, minunile aşteptate nu au loc, pentru că nimic nu se schimbă! La câţi credincioşi avem, ai zice că va curge lapte şi miere la robinetul de apă (nu prea)potabilă. Planeta e un jeg, România-i fruncea! Numa grâu, fra', calitatea I fără pic de neghină!Grădina lu' Maica Domnului, pururea plivită de pir şi aranjată-n stil cazon. Nici musca nu bâzâie fără aprobare. O posibilitate care e cel puţin discutabilă.
Şi în afară de asta, după cum arătam mai sus, Domnul se pare că preferă pomana pentru sărac, nu jertfa sinelui, oricât ar fi ea de însemnată. Ceea ce pe undeva e de înţeles...mai degrabă schimbi schimbi lumea printr-o faptă de iubire, decât prin încolonarea la pupatul celor sfinte.

Acuma, no...răspunsurile şi părerile sunt împărţite. 

Unii spun că popii care fac şi dreg, prostesc poporul pe faţă. Afişează pasajele enunţate mai sus şi demostrează clar beneficiul financiar de care se bucură Biserica după terminarea sesiunilor de pelerinaje. 
Alţii, din contră...evidenţiază supremaţia plăcerilor nepământeşti care încearcă scârbavnicul credincios în prezenţa sfinţeniei ce emană din sfintele moaşte. Ieri, un anume cercetător antropolog sublinia tocmai lumina inefabilă care îţi cuprinde sufletul în astfel de situaţii. Timpul se comprimă, fiecare minut devine o desfătare.  Ploaie sau vânt, fum sau spăngi, prin mii de baionete de-ai trece, totul păleşte înaintea purităţii ce înalţă sufletul în astfel de momente. Faci un pas spre Dumnezeu, El face zece spre tine! Ce se dă la televizor, e doar manipulare rău voitoare, pentru discreditarea credinţei. Adevărata atmosferă de pelerinaj, pe care o simţi doar în mijlocul mulţimii, este cu totul alta...de negrăit prin cuvinte omeneşti.
Un preot completează: de fapt nu este vorba de nici o contradicţie, ci despre faptul că se pune răbdarea la încercare. "Încerci" un drum al Crucii. Această jertfă nu înlocuieşte bunătatea, dar poate fi o modaltate de "răstignire" a trupului. Statul la coadă nu este decât un drum iniţiatic: pleci de la o stare şi ajungi la o altă stare, iar "drumul" în sine are valoarea lui. Cu cât lupta e mai mare, cu atât biruinţa e mai mare. Trupul trebuie să devină un templu al Duhului Sfânt, iar asta se face prin mortificarea plăcerilor - măcar şi pentru moment.

Foarte tare, frate!
Atâta că înţeleg de aici că totul e relativ şi supus interpretării. Bine sau rău, viaţă sau moarte, scop sau complex de coincidenţe, nu există absolut. Totul este supus interpretărilor, iar în funcţie de asta, explicaţiilor. În cele din urmă, nimic nu contează şi se rezumă la un singur lucru: ce alege fiecare să creadă. Că discutăm despre religie, un sentiment, un om, sau o simplă idee, adevărul depinde doar de direcţia propriei alegeri.
Pentru că niciodată, absolut niciodată, nimeni nu va putea să demonstreze fără putinţă de tăgadă ceva. Orice. 
Nu există perfecţiune decât în ochii privitorului - care este diferit, de la caz la caz. 

joi, 6 februarie 2014

...ca de sezon, coane Fănică!

Popor, în sfârşit a venit iarna...aia adevărată, cu zăpadă şi tot balamucul aferent.  Ştiaţi??
C-apoi no, iar ne-a luat pe pregătite; cine mama zmeilor s-ar fi gândit că poate ninge în ianuarie? Proştii ăia care au năşit lunile anului au spus că ianuarie se cheamă Gerar - lucru foarte interesant, pt că rădăcina cuvântului vine dintr-un dialect al vechii plutoniene (grai dispărut în zorii universului dar nemaipomenit de expresiv), ce în contopire cu latina nouă a născut substantivul actual "ger". Băăăăă!!! GER, auzitu-m-aţi?? Nu zăpadă, ci ger - cum mă vezi şi cum te văd. Brrr-brrrr d-ăla original, frate! 
Deci, dacă ar fi dat cu ninsoarea, nu era logic ca ianuarie să se numească...nu ştiu...Ningear?? Nu trebuie să ştie omu' cum se pregăteşte şi el? La mărţişor dăm mărţişoare; la Cireşar mâncăm cireşe; în Cuptor, asudăm. Iar când vine Gerar, ne înfofolim - nu deszăpezim. Elementar, dragul meu Watson. 
Aşa că mi se pare normal să fim pururea nepregătiţi...de unde să ai habar? Poţi tu, un biet omuleţ, să te pui cu bartai natura?? Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu. 

În fine, să depăşim semantica. 
A venit iarna şi gerul, a înţepenit şoferul. Afară ninge viscolit, în casă-i ger cumplit. Aşa e pe la noi: dă Domnul cu o cană de nea și paralizează toată țara. Sate izolate, drumuri blocate... hăis cu armata! Să-mi trag palme...de mă făceam soldat, cred că înfundam carcera pentru nerespectare de ordine! 
Nu mă duceam la deszăpezit, măcar de mă puneau la plutonul de execuţie! Păi adică cum? Oi fi eu în slujba statului, dar să dau ca sclavul la lopată, pentru a-i apăra prostia?? Ha!! Nu e în stare să urnească nămetele cu tractorul de prăşit...nu ştiu...poate ar trebui să pună mână să cumpere un utilaj de deszăpezit?! Nu ştiu...zic şi eu...Ăia în Suedia, când le vine ninsoare fără număr, cum reuşesc? Sau ăia din Japonia...o fi muntele sfânt, dar nu cred eu că se scutură ca un câine ud şi pică neaua după el! 


Deja asta nu mai e sfinţenie...e magie pe faţă! 
No, păi ei nu-s oameni? Trebuie să existe pe undeva o maşinărie mişto..chiar nu cred că au curăţat şoseaua cu armata şi lopata! 
Şi-apoi, se impune întrebarea: Dacă ei au, nu s-ar putea, oare, să se ducă vreun ministru la cerşit de deszăpezitoare? Numa' aşa...încercăm marea cu degetul, pe bază de politeţe: "Ohayo gozaimasu..Hai, frate, nu fii zgârgiog,  give me, please, a car against snow - na, presupunem că vorbeşte engleza cu sughiţuri. Face o schiţă, semnale cu fum, ceva...tot o reuşi să se facă înţeles.
Vă daţi seama că de-l trăzneşte Dumnezeu pe vreunul să aducă aşa ceva la mioritici, îl votează poporul pe toate părţile?? "Măi, care eşti tu?? Aaaaa...ăla de ne-a curăţat ograda?? Ia bre, d-aci, că eşti băiat valabil!"  

Dar mai e mult până departe...deocamdată, suntem ocrotiţi prin legi: se discută de ceva vreme un proiect de lege ce prevede amendarea celor care îşi închid căldura la apartamente. De ce? Simplu: conform legii, trebuie să avem minimum 22 de grade Celsius în baie şi bucătărie şi minimum 18 grade Celsiul în dormitoare. Confort după Necherman, ce mai la deal- la vale?? 
Problema e alta: crede cineva că am o plăcere nebună să stau cu mănuşi în casă şi să-mi suflu-n pumni, poate-poate mă mai încălzesc oleacă? Crede cineva că-s sărit de pe ax şi-mi închid caloriferele, doar ca să pot admira ţurţurii de pe tavan? 
După ce că-s vai steaua mea, mai mă şi amendezi?? Păi vino, Statule care eşti tu Stat şi-mi plăteşte facturile! Dacă eu mă-ntreţin cu 2-300 de lei pensie lunară şi mănânc pâine cu gem toată ziua? Poate-mi pâlpâie inima mai tare, am nevoie de medicamente!! Ce fac? Stau nemâncat, îmi iau ce-mi trebuie şi ÎNCHID CĂLDURA, că mă da afară cu cu bagigarzii din apartartament, dacă nu plătesc întreţinerea. Şi-apoi socot că o căciulă-n plus în sufragerie e mai bună decât o căciulă-n plus sub cerul liber...

Iar tu, ce faci?? Mă şi amendezi pentru asta? Hai, na-ţi-o frântă! Ia să te văd!


vineri, 10 ianuarie 2014

2000

La mulţí ani de Anul Nou, măi concetăţeni!!!
Sau mă rog...puţini şi foarte minunaţi, dacă e mai convenabilă varianta asta  :) Timpul oricum e relativ, o simplă iluzie. Poţi simţi un minut ca pe un an, sau un an ca pe un minut...Un minut dintr-o zi în care dimineaţa înveţi să vorbeşţi, la prânz ieşi cu prietenii iar seara priveşti la jocul nepoţilor din balansoar.
Aşa cum a fost şi cel ce abia s-a încheiat.

Foarte repede a trecut 2013...privind în urmă, parcă ieri serbam Ionii de anul trecut...ciocneam ouă roşii sau căutam scoici pe plajă şi fotografiam răsăritul marin. Apoi a venit toamna, am început să mă gândesc la Crăciun. Fabricile făcătoare de sucuri deja umpleau depozitele cu produsele pentru Moş...deci numa' mâine nu-i poimâne. Şi iată că acum o luăm de la căpăt. Un an nou, cu planuri noi, cu idealuri noi. Cineva spunea că aşa ne apropiem de sfârşitul vieţii, pe nesimţite; puţin câte puţin, evoluăm fără să ne dăm seama.
Ei, aş!! Cine, noi???   Măi, termină cu gluma, că după atâtea sarmale şi fripturi, mi se taie respiraţia când râd! Vrei să moară tata??
Timpul nu există, este o iluzie. Nu trebuie să fii mare şmecher în fizică să demonstrezi asta...doar arunci ochii pe geam şi compari. Prin 1999, trupa Taxi radiografia societatea românească în stilul ei caracteristic: cu umor. Atunci, când toată planeta era disperată cu Sfârşitul Lumii şi virusarea pc-urilor, românii erau anunţaţi că sunt deja în 2000: Industria - zeroo!! Agricultura - zerooo!! Turismul - zeroo!! Cultura - zeroo!! Învăţământul - zeroo!! Suntem în 2000!

Taxi - Doi zero zero zero
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Eram pulbere la toate capitolele, societatea se ducea de râpă şi în plus, eram veşnicul Cetăţean Turmentat, întrebîndu-ne mereu cu cine să votăm. Toţi erau o apă şi-un pământ fiecare muşca de dos pe celălalt  şi fiecare încerca să se prezinte pe sine în lumina mântuitorului care va salva naţia de la dezastru.

Taxi - Noi cu cine votam
   
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

14 ani mai târziu, România are aceleaşi probleme. Industria, agricultura sunt minunate, atâta doar că lipsesc cu desăvârşire. Educația...hmmm...rezultatele de la examenul de Bacalaureat din ultimii ani cred că sunt mai mult decât grăitoare. Elevii preferă să aleagă păcănelele și biliardul, în detrimentul școlii. Ceea ce nu prea i-aș condamna...la păcănele ai măcar șansa de a câștiga ceva, dacă-ți pune Dumnezeu mâna-în cap. Dar la școală? După ce că pierzi timpul de-am pixu', mai știi când se trezește vreun profesor milos că e ziua femeii de serviciu și trebuie strânși bani de cadouri pentru tot personalul angajat, că doar ce? Ăia au bube? De ce să nu se bucure și gura lor măcar de niște trufe belgiene?
Despre cultură, ce să mai comentez? De vreo săptămână toată lumea leșină de grija Drăgușancei. Cum deschizi televizorul, trebuie să apară ea din vreun colț! Cartoon Network a rămas singurul nepângărit - mă rog, deocamdată :D Mai știi când îi pălește și p-ăștia inteligența și întrerup "Bobiță și buburuza" pentru o dezbatere de ultimă oră a "divorțului anului"? Că de-acum, mă aștept la orice!
Zilele trecute mă uitam și eu la un jurnal, ca omu'...Năstase, Becali, Ponta, Băsescu, accident cu fiare contorsionate (desigur) pe nu știu unde, apoi bomboana de pe colivă: mări că se vorbește Liviu Guță și o psiholoagă sau ceva, să dezbată într-o ediție specială câți kilometri de bucurii a intrat în Bianca. Bă, ești prost?? După știri cu șomeri, morți și viața politică românească, ăștia s-au gândit că se potrivește o analiză atentă a chiloțărelii mondene?!
Păi dacă aș fi vrut așa ceva, nu mă uitam la Can Can(ci) Tv, Acces Di(n)rect sau de-alde d-astea de gen? Dar nu mă uit, pentru că nu mă interesează! Mi se rupe câți ani arde o fătucă în Iad că l-a prostit pe unu să o ducă la altar, ce va face după consumarea nefericitului eveniment sau în ce cameră se juca de-a rodeo cu fotbalagistul minune! Habar nu am ce crede Dumnezeu despre asta, că am avut ceva de lucru și nu am apucat să-l întreb, nu mă freacă grija dacă duduia are sau nu o carte de muncă pe undeva și nu mă trece nici o curiozitate despre viitorul amoros al niciunei divenii. 
Deci...care cultură? Cultura în care tinerii visează să ajungă cocalari de frunte sau curve de lux?
Nici măcar turismul nu mai e ce-a fost...veșnica poveste: avem țară frumoasă, păcat că-i locuită! Iar situația asta nu o poaterepara nimeni, nici măcar ciobanul Ghiță sau pagina de facebook a Autostrăzii Soarelui. 

Industria - zeroo!! Agricultura - zerooo!! Turismul - zeroo!! Cultura - zeroo!! Învăţământul - zeroo!! 
Suntem în 2000!

Și apoi, nu poți spune cu mâna pe inimă că timpul este o iluzie?
Te uiți în oglindă și vezi că-ți crește câte un rid nou în fiecare zi, pentru că timpul nu iartă pe nimeni...apoi îți arunci ochii pe fereastră și constați că timpul a înghețat. Totul este la fel ca acum un an, ca acun 10 ani, 15 ani, 20 de ani...

luni, 23 decembrie 2013

Vedere la orizont

Luna decembrie are două coordonate principale: patriotismul şi cadourile - ambele o sursă de bucurie.  
Deşi latura naţională tinde să se estompeze (pentru a fi revigorată abia la anul), aş dori să mai fac un ultim comentariu pe acestă temă, înainte de a trece la bucuriile prezentului...apropierea sărbătorii Naşterii Domnului, colindele şi petrecerile de sezon. 

Am citit de curând un articol pentru un oarecare concurs blogosferic despre orizontul meu în România. Sau mă rog, am încercat să citesc...l-am scanat în diagonală, un cuvânt ici şi unul colo - gata. Veşnica poveste: avem o ţară minunată, cu râuri cristaline şi ramuri umbroase. Cer azuriu, grâne bogate, oameni harnici şi primitori, istorie zbuciumată. Aţi prins ideea...conform tradiţiei. Nu patriotică, ci pur şi simplu...hmmm...cumva falsă, după umila mea părere. Ceva din aria curiculară a musafirilor ce vin şi sunt întâmpinaţi cu pită şi sare de tinere fecioare îmbrăcate în straie populare, cu agitări de drapele în decor. Hai măi, să fim serioşi! Chiar aşa? 
Eu înţeleg că se doreşte impresionarea juriului, dar totuşi! Mie, cel puţin, îmi place să fiu realist. Şi de ceva vreme, să nu mă mai gândesc la viitor decât cel mult, orientativ...e mai simplu. De ce? Pentru că România nu are orizont. Iar dacă aş încerca să-l ghicesc bazîndu-mă pe observaţiile din prezent, dă cu virgulă tare de tot...ori că mai trăiesc pe aici 20 de ani, ori că mă atârn de grindă, cam tot aia e. Viitor cu cap de mort, cum spune Radu Cinamar.
Aşa că, pentru protecţia mea proprie şi pentru a-mi păstra integritatea psihică, nu mă mai gândesc. Este ceea ce este şi e de ajuns. Că au dispărut oamenii buni sau că pur şi simplu stau în pătrăţica lor, că au succes numai prostituatele şi tâlharii, este irelevant. Avem ceea ce merităm: o ţară frumoasă, pe care o distrugem milimetric, în fiecare zi. Un trecut glorios doar pe hârtie, ca de altfel mai toate realizările noastre recente. 
Vorbeam dăunăzi cu un emitent artist, un om demn de tot respectul pe care îl pot avea (şi care uneori mă cam enervează): ura societatea de consum şi mai ales starea actuală a naţiunii. Avem oraşe bolnave, din ce în ce mai bolnave. Oameni trişti, clădiri urâte şi murdare, un popor capabil de a absorbi ca un burete orice vine din afară - bun sau rău. Ce e bun oricum devine rău, deci tot rău este. Valentin, Haloween, Sf. Patrick, Ziua Recunosştinţei, Crăciun plin de luminiţe. T
Omul ăsta ura totul, tot ce îndeamnă omul de rând spre opulenţă şi consum iraţional de diverse produse. 

Şi pe cuvântul meu că are dreptate...În prezent, România a ajuns o cloacă. O ţară a contrastelor care-ţi scot ochii. Ar fi de dorit o reîntoarcere spre valorile tradiţionale, spre sărbătorile simple, dar trăite intens din punct de vedere spiritual. În câteva zile nu sărbătorim Căciunul (în sens comercial), ci Naşterea Domnului. Nu vine Moş Crăciun cu ultimul răcnet de telefon, ci ne calcă pragul colindătorii, care nu cântă pe bani - ci pe nuci şi covrigi. Pe undeva, pare că toate astea sunt sinonime, dar ele sugerează de fapt o percepţie diferită a lucrurilor. O imagine pe cale de dispariţie, pentru că drum de întoarcere nu există...doar în sens cu trendul, apoi în prăspatie. 
Şi atunci, care orizont? De unde atâta belşug şi bunătăţi pe capetele noastre? De unde atâta optimism gâlgâitor în suflet, pe care să-l poţi enunţa fără a părea patetic?

România, orizontul meu...habar nu am. Prezentul nu are orizont, este continuu...apoi devine trecut. Viitorul nu există. Şi refuz să mă gândesc la el, ca să nu mă ia ameţeala şi să înjur ca un birjar. 
Nu ştiu, nu cred că asta se pune ca pesimism. Dar nici nu mă pot înflăcara de patriotism şi să glorific România, accentuînd doar tuşa optimistă a vieţii.  Râul ramul, mi-e prieten numai mie...iară ţie duşman ţi-este.  Mda...corect, poate acum 200 - 300 de ani. Acum...care râul e cam poluat şi plin de gunoaie, ramul se taie în disperare. Deci, să gândesc pozitiv? Cumva mi se pare incorect să fac asta...
Să cânt ode despre splendoarea peisajelor şi sentimentele înălţătoare ce mă încearcă, fără a aminti şi de copii sărmani care înmoaie pita în noroi pentru a o putea molfăi în dinţi. Să vorbesc despre cultură şi tradiţii, uitînd de drogaţii canalelor, sau de cocalarii cu sclipici ostentativ. Nu pot vorbi de muzica mirifică a neamului, fără a mă gândi la Guţă şi Salam, exponenţi de bază ai societăţii...şi nici de fecioare rumene în obraji, trecînd cu vedere pleiada de vedete mondene, tunate cu silicon din vârful dinţilor până-n unghiile de la picioare. 
Suntem muncitori...da...dar o bună parte a populaţiei este şomeră, iar cealaltă şmecheră. Cumpărăm o casă şi o plătim într-o generaţie, muncim în mare parte pentru a ne asigura traiul de pe o zi pe alta. Îmbătrânim pe drumuri, moartea ne pândeşte la fiecare colţ de stradă: ori e vreunu care a descoperit pistolul şi face trageri la ţintă, ori un tânăr doritor de distracţii care conduce mort de beat, ori un canal uitat neacoperit sau o haită de maidanezi...ceva, ceva tot s-o găsi. 

Nu cred că există vreun orizont şi cu toate acestea îmi place România. Nu pentru ceea ce este ea ca ţară, ci pentru mâna de oameni fără de care nu aş putea trăi nicăieri în lume - mă rog, pentru Japonia sau cam orice ţară asiatică m-aş putea sacrifica oleacă  :D
Urăsc România pentru ce reprezintă ea, dar o iubesc doar pentru cele câteva persoane care îmi fac viaţa frumoasă, oricum ar fi ea. Cu bune şi cu rele, cu rele şi cu bune. Aşa cum este ea, fără nici un orizont.
Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi. :)

miercuri, 11 decembrie 2013

Încă o tichie de mărgăritar

În 90% din timp îmi iubesc viaţa. 
Dar pentru că ea se disociază aproape complet de planul colectiv, în 90% din timpul existenţial mi-e silă de ţara asta. O silă hâdă, buboasă şi călcoitoare, exact ca societatea în care îmi desfăşor traiul cotidian.
Se ştie, am spus-o de multe ori. Am urlat, am dat cu pumnii, m-am zbătut. Apoi, la un momentdat un prieten mi-a spus că nu mă înţelege, el este foarte fericit. Trăieşte viaţa lui, în pătrăţica lui, cu bucuriile şi necazurile lui. Toate trec, rămân doar amintirile plăcute. Era atât de decis să fie fericit încât nici nu se mai uita la televizor - tot ce primea de acolo era doar energie negativă, cam tot ce are societatea mai urât. Nu l-am înţeles atunci...în era informaţiei, cum să alegi să trăieşti ca-n peşteră? Mâine-poimâine comunicăm prin semnale cu fum ca indienii, că telefoanele ne iradiază iar porumbeii călători au şi ei drepturile lor! Poate nu vor să zboare unde-i trimitem noi şi o luăm în mână! Dacă era un mesaj urgent?

Însă nu ştiu cum, am reuşit să devin şi eu autist. Doar eu, cu lumea mea. Pătrăţica mea. Am eliminat tot ce înseamnă nemulţumire şi am încercat să mă bucur cu ceea ce este. Am, este fericire în tribune; nu am, nu-i nici un bai.Şi aşa situaţia nu o pot schimba. Problemele vin şi trec, neimplicarea e cheia fericirii. Nu ştiu, nu mă implic; nu mă implic, nu sufăr...deci sunt fericit. Simplu. 
Fac doar ce-mi place, când am chef. Evoluez sau nu, mi se rupe, eu cu mine sunt bine. Minteni trece viaţa şi mă trezesc că nu am nimic...şi aşa, orice ar fi după moarte, tot nu iau nimic cu mine. Deci la ce bun să-mi doresc? Ca să am....... (completaţi pe linia punctată) şi să fiu mai bine văzut în societate? MI SE RUPE DE SOCIETATE! Tot ceea ce contează în viaţă este să primeşti o mângâiere atunci când ai nevoie. Să ai prieteni în mâinile cărora să-ţi încredinţezi şi viaţa, ştiind că o vor păzi mai bine ca tine. Să ai în jurul tău persoane care te iubesc şi cu Ferrari la poartă, dar şi în chiloţi - şi ăia de împrumut. Atât. Iar toate acestea nu vin din ceea ce ai fizic.
Am aplicat teoria asta şi am fost fericit. De aceea m-am şi oprit din scris...am închis orice contact cu societatea şi m-am concentrat pe mine. Am trăit în lume, dar cumva în afara ei; în afara blogului, în afara nevoilor şi a dorinţelor. Zen total. O stare atât de minunată şi imperturbabilă, încât orice altceva mi se părea un nimic. Greve, scumpiri, neajunsuri, nedreptăţi...e România!! De ce să mă mai agit? Sunt, trec, vin altele...aşa e ţara noastră! Mafie şi javre la tot pasul! Azi îşi pune una toate ţâţele pe gard şi se ăuleşte că a bătut-o iubitu', mâine un şmecher s-apucă să scoată ochii poporului cu pistolul şi îşi cere solemn scuze spre seară, peste o săptămână e grevă la transportatori...mare şmecherie! Aceleaşi lucruri, aceleaşi tâmpenii fără rost, care mă împiedică pe mine să fiu fericit. Eu cu mine şi atât!

Azi mă uitam pe la ştiri...pe cuvânt de nu-mi pare rău! Cum deschid televizorul, numa' ce aflu că ţiganii vor şi ei tăbliţe bilingve, ca cele maghiare! Ete frate, li s-a sculat şi la ăstia! Bă, voi sunteţi cretini? Ştiţi în puii mei să citiţi măcar? Şi-apoi vin invitaţii speciali comentaci: un psiholog şi o doamnă parlamentar, care o tot freca cu lege: "Pei dom'le...unde-i lege, nu-i tocmeală! Au dreptul şi gata!" 
Să mori tu că aşa e? Sunt milioane de familii pe toate străzile care nu au ce pune la copii pe masă şi pe tine te freacă grija că n-au ţiganii tăbliţe bilingve să citească numele oraşelor?? Sistemul sanitar e la pământ din lipsă de fonduri, educaţia e un căcat din lipsă de fonduri, în principiu totul este o mizerie din lipsă de fonduri... şi tu vii să-mi spui că vrei să trânteşti mii-milioane de euro pe nişte etichete de tablă?  Şi de ce? Care-i motivul mai exact? În afară că mai împământăm nişte bulamaci - eventual se mai crează nişte locuri de muncă - ce ne iese per total la afacerea asta? Se transformă România într-un Rai peste noapte?? Că dacă-i aşa, zi-mi şi mie, nu mă mai ţine în suspans! Vreau să ştiu şi eu când ne păleşte succesul...să mă pregătesc, nu de alta! Mă spălam, mă pieptănam, fundă roşie-mi puneam...vorba poeziei. 
Sau uite, fac muncă în folosul comunităţii şi plec cu acuareaua-n spinare să vopsesc trilingv plăcuţele de identificare ale străzilor! Voluntariat, nu am nevoie de bani! Învăţ să-mi deschid chackrele şi mă hrănesc cu lumină, în papucii mă-sii, dacă-i aşa o binefacere pentru ţară chestia asta.
Numa zi ceva, nu-mi îndesa pe gât litera legii ca un roboţel idot, care nu-şi poate depăşi limita de programare. 

Şi mai e ceva: urăsc să fiu patriot, dar mă apucă furia când sunt luat de prost. Scuipat în ochi aşa cu ţintă laser, să nu cumva să bată vântul şi să se ducă flegma pe lângă!
Deci...dacă România ar fi o casă...şi primeşti pe unu' în chirie care după o vreme începe să ridice pretenţii de stăpân, ce ai face? Te trezeşti dimineaţa, na, că nu mai ai dulap! Periuţa de dinţi nu mai stă la oglindă, ci sub chiuvetă...la masă nu mai ai loc, că vine ăla cu pretenţii. "Eu aicea stau de când eram mic şi sunt cetăţean european, am drepturi!" Foarte bine...ai; fă-le şomoiog şi bagăţile-n trei litere, că e casa mea şi fac ce vreau!
Aşa-i şi cu ţara asta: se numeşte ROMÂNIA. Eşti cetăţean român, limba oficială este româna. Te-ai născut în China şi vii aici, accepţi asta sau marş la tine acasă. Ce-i prostia asta cu multilingvismul? Nicăieri pe glob nu am mai auzit aşa ceva...
În SUA sunt toate naţiile universului. Până şi omuleţii gri au aterizat, băga-mi-aş picioarele! Dar nu a venit nimeni cu cârnaţi de tăbliţe naţionaliste, că aşa e la ei acasă! Frate, ai venit aici, vorbesti engleză. Nu vrei, treaba ta...te descurci. 

...Sau mergi la televizor, faci oleacă de gălăgie şi iaca minune! Încă un subiect de discuţii fără rost...timp în care nimic nu se schimbă ci doar se transformă. Se mai împute, mai vine o muscă...d-astea. Că doar ceva bun de unde? 

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Fecioare nimfomane

Mă gândesc de câteva zile dacă ar trebui să scriu despre "spitalul groazei", aşa cum este numit Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti. Cunoaşteţi ştirea cu siguranţă: un medic chirurg, sătul de mizeria în care îşi desfăşoară activitatea, trimite o scrisoare către Antena 3 - cred, în care îşi face cunoscute nemulţumirile.
Au urmat apoi anchete peste anchete, declaraţii şi contradeclaraţii. Ca la noi, ce să zic? Ne pierdem în cuvinte şi acuzaţii, uitînd în cele din urmă faptele...nu e nici prima, nici ultima dată când se întâmplă asta.

Părerea mea despre acest subiec este oricum formată, prin urmare nu am nevoie de rezultatele mai ştiu eu cărei comisii ca să pot adopta o poziţie. Doar că este mai delicat de formulat...mâine - sau mă rog, astăzi - este Ziua Naţională. Cum spuneam anterior, trendul este să cauţi lucrurile pentru care te mândreşti cu România. Motivele pentru care ar trebui să mă bucur că sunt român. No, păi de vreo săptămână tot la asta mă gândesc; caut, cercetez şi disec...pe cuvânt de nu trebuia să mă fac arheolog! Am încercat...mi-am dat silinţa...m-am străduit să mă bucur de Hagi, Comăneci, Coandă, Vlaicu şi alte personalităţi dispărute de când hăi...doar că eu trăiesc acum. România, anul de graţie 2013. Nu 1994, nu 1976, nu 1900 toamnă...iar acum, ce avem?
Eeeeee...păi acum, ţara-i o grădină, Bucureştiul o floare. Autostrăzi suspendate, mall-uri peste mall-uri, cele mai tari maşini şi cele mai mari gagici sau invers. Şi în tot Edenul ăsta minunat, un medic supărăcios iese la tribună să facă valuri, că nu are cu ce opera. Condiţiile de spitalizare sunt infecte, consumabilele s-au consumat şi se mai înlocuiesc la Sfântul Aşteaptă, iar jegul colcăie printre bolnavi ca furnicile în muşuroi.
Pot să fac infarct? Pe cuvânt de mă aşteptam la aşa ceva...cum, în dalba noastră grădină carpatină să se întâmple astfel de nereguli?? Dar este strigător la cer!
Chiar şi Ministrul Sănătaţii o spune - să-i dea Dumnezeu sănătate, că-i om bun, săracul: "Eu nu cred că se întâmplă chiar aşa ceva; dar dacă, prin absurd, se întâmplă, se va demara o anchetă şi vinovatul va fi pedepsit. Am zis!"
Bă, eşti prost? Asta e ca şi cum ar face unu reclamaţii că-s şosele cu gropi şi vine puii mă-sii de ministru să spună el cum e inadmisibil aşa ceva şi e cu totul imposbil. Chiar aşa de tâmpiţi ne cred ăştia? Ştie toată lumea, vede toată lumea, dar dacă l-a-mpins norocul pe vreunul să spună, toţi se dau mironosiţe. Fecioare-n bordel, mânca-i-ar tata! Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. 



Asta mă enervează cel mai mult. Nu mizeria din spitale. Nu aparatura ruginită şi pungile de perfuzii legate cu fâşii de tifon în cuierul cu haine. Nu lipsa cvasi-totală de medicament, sau  faptul că dacă am ghinion şi tre' să mă internez pe undeva, pot să m-apuc liniştit de testament. Şi nici măcar că dacă mă duc pentru o nenorocită de reţetă, stau ca animalul pe la uşile doctorilor cu orele. Nu...astea-s bălării. Le spun, le scriu de ani de zile, de-acum. M-am plictisit de, oricum nu se vor schimba. 
Dar când sunt prostit în faţă, e o problemă! Da' mai lasă-mă, frate cu anchetele tale...ia-le pe toate şi bagă-ţi-le-n trei litere până te constipezi! Şi-apoi n-ai vrea mătăluţă să dai o tură prin 10 spitale din România şi să beleşti ochii la ce se întâmplă pe acolo? E simpliu, să-mi trag palme! Te urci în maşină, nino-nino-nino cu girofarul, TIIII!!!... Ce avem noi aici?? Bucură-te cu toată familia!

Pariez că nu doar la Ploieşti...ci nicăieri în România nu există un spital decent! Nu are cum, că doar d-aia e România! O mână spală pe alta şi amândouă faţa. Doar că nu a noastră...că doar de ce papucii calului toţi şmecherii aleargă la Viena pentru orice rahat? De ce un medic părăseşte România la fiecare cinci ore? - cum foarte amabil ne atenţionează o reclamă. De prea mult bine, aşa-i?

Mândru că-s român...pentru ce mama mă-sii să fiu mândru? Că a luat Steaua Cupa în '86? Că le-a tras-o Mircea turcilor la Rovine, în câmpii? Că Decebal s-a bătut cu romanii şi ne-am apărut noi pe faţa planetei? Că Dunărea se varsă în Marea Neagră? 
Nu, mulţumesc...
Văd toate cretinătăţile posibile în fiecare minut al vieţii mele de român, iar apoi, o săptămână pe an, trebuie să râm ţărâna istoriei ca să mă imflamez de mândrie! Aplaud ca retardu' la trei avioane şi mă smiorcăi cu lacrimi de crocodil când ridică un prost drapelu-n proţap. Uraaaa!!!! Ediţie specială...haideţi să facem un colaj cu români de succes!
Iar când trece ipocrizia, ne amintim că în Maramureş se taie de parcă e averea mă-sii băieţilor deştepţi, că în Ploieşti avem spital de groază, că sute, zeci, mii de oameni vor rămâne înzăpeziţi prin mai ştiu eu ce autostradă bearcă, pentru că responsabililor nu le-a tunat prin cap că iarna mai şi ninge prin părţile noastre,  sau că, pur şi simplu, se deschide un mall nou şi se omoară poporul la promoţie de scutece!
Iar apoi, coasem himenul şi gata fecioara...dalbă şi surâzătoare, ca o Cosânzeană ieşită din spumele mării. Cine, unde, când cum? Vaaaaaaaaaaiiiii...Mais qu'est-ce que c'est ca? C'est ne pas possible! Au secours, au secours, oamenii răi spun caca despre noi!

Propun să demarăm o anchetă! :)

marți, 22 octombrie 2013

Afară-i vopsit gardul...

Abia ce am primit pe mail ceva foarte interesant...o privire de ansamblu asupra unei probleme pe care am abordat-o de mai multe ori în postările mele: mândria de a fi român. Mesajul începe prominţător: "O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet". (adică vreo 2 ani, conform cronologiei istorice)
Doresc din tot sufletul să fiu emoţionat, deci, purced la citire:

 “Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra. Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura ţara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.
Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem în globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…
Ce este Occidentul….?
Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi , trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti.
Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?
Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.
Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”
Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?
De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?
De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise?
De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului?
De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?
De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale?
În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind român eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…
Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia Montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….

Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare.

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…
Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă.

Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire,România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

(Sursa: rbnpress.info)

Minunat, aşa-i? Acum să comentăm:
În ultima vreme sunt din ce în ce mai multe voci care aseamănă succesul financiar cu pierderea identităţii, cu moartea spiritului. Printre primele semnale de alarmă le-a tras Charlie Chaplin în 1936, cu  filmul "Modern Times": datorită industrializării masive şi a rigorii, oamenii tind să se robotizeze, să-şi calculeze mişcările într-atât de mult încât nu mai ştiu să fie oameni. Astăzi, japonezii cam aşa sunt...un popor de roboţi. Harnici, corecţi, eficienţi, demni, respectuoşi...dar programaţi. Sociologii niponi sunt îngrijoraţi de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei. Tinerii nu se mai gândesc la familie decât după vârsta de 35 de ani, până atunci fiind prea concentraţi pe aspectul profesional al vieţii. De fapt, dintre participanţii la studiu, mulţi subiecţi de până în 30 de ani declaraseră că nu au avut nici măcar o prietenă, iar motivele sunt diverse - cel mai adesea, lipsa timpului, sau pur şi simplu nu-i găsesc rostul. Văzusem odată un documentar despre hoteluri construite lângă firme, pentru ca angajaţii să nu mai piardă timpul cu transportul spre casă; pur şi simplu traversează strada şi găsesc un loc intim destinat odihnei; camere minuscule, de o persoană, dotate cu un pat, baie şi televizor. Atât. Viaţa de familie nu mai există, sau e pe cale de dispariţie.
Conform unui alt studiu recent, se preconizează că până în 2041 religia va reprezenta doar o enclavă în comportamentul uman, o rămăşiţă a protoistoriei. Odată cu globalizarea şi creşterea nivelului de trai, populaţia se îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, concentrîndu-şi atenţia pe aspectul material al existenţei. Numai ieri ce-mi spunea un prieten francofil că acolo, populaţia este în proporţie covârşitoare atee.

Prin urmare, da...mesajul acesta are dreptate pe alocuri. Tocmai primitivismul ţării noastre  face atât de vizitată, atât de lăudată de străini. Majoritatea nu mai văd gunoaie şi străzi bolovănoase decât în fotografii, şi asta dacă au noroc. Ce să mai spunem de căruţe şi spitale municipale la nivel de vasiliadă?
Dar dincolo de entuziasmul şi avântul tineresc de genul "haideţi să haidem", ţara noastră ARE multe probleme. Nu pentru că spune Badea sau mă-ndeamnă cineva să admir alte ţări...ci pur şi simplu, pentru că este evident! Ieşi pe stradă şi te mănâncă haitele de câini înfometaţi...la un pas greşit îţi rupi capul în vreun canal uitat neastupat sau cu capacul furat...poţi să fii oricînd împuşcat, înjunghiat, călcat cu TIR-ul de vreun beţiv sau măcar înjurat de vreun admirator. Îţi luxezi degetul, mergi la spital, apoi mori subit.... te urci în tren şi faci o viaţă până la Baia Mare...dai fuga la alimentară să-ţi cântărească mâncarea cu suta de grame...să mai continui? 
Spunînd lucrurile astea, urînd toate lucrurile astea, nu înseamnă că nu eşti patriot. E adevărat că avem o ţară frumoasă...dar nu suntem 23 de milioane de mieluşei inocenţi, conduşi de hoţii de la putere. E o vorbă în fotbal: "ai noştri au jucat bine, dar ne-au bătut scârbele alea!". Nu, nu, nu, nu, nu...stai aşa, că nu-i aşa. "Hoţii ăia" nu au picat din cer şi nici nu au ieşit din lampa vreuni djin. Sunt ai noştri, din rândurile noastre...îi merităm cu priisosinţă. Nu din cauza aleşilor se strâng sute de mii de tone de gunoaie în campaniile "Let's do it Romania"; o zi pe an...dar în restul? Ce facem cu apele şi munţile şi văile minunate? 
Plecăm "sclavi" în Italia sau Spania...ceea ce e adevărat. O prietenă de la Berlin spune aceleaşi lucruri: românii sunt o subrasă a omenirii; primitivă, înapoiată. Aşa suntem percepuţi. Dar de ce? Care este cauza pentru care sute de mii de români preferă situaţia de acolo, aşa cum este ea, faţă de cea de aici? Pentru că este prea minunat la noi? Pentru că gâlgâie belşugul pe străzi dar sado-masochismul ne mână de la spate spre toate graniţele?
Nu am auzit pe nimeni să spună că pe x loc de pe planetă curge lapte şi miere...dar oriunde ai fi în Italia, Spania, Germania, Anglia sau mai ştiu care colţ de Europă, de obicei este mai bine ca aici. La noi sistemul este bolnav, nu sunt doar aleşii de vină. Ţara este în cangrenă...un val de lucruri nelalocul lor care creşte şi creşte, te ia cu el, te obligă să faci parte din el. Oricine ar conduce, orice ar promite, societatea nu se poate schimba. 

Nu poţi scăpa decât la nivel individual: te înconjori de persoane dragi, îţi construieşti un mic colţ de Rai şi faci tot ce îţi stă în putere să respiri.

Irene Cara - What A Feeling
   
 Asculta  mai multe  audio   pop
Din ce în ce mai mulţi fac asta...abia când numărul lor va reprezenta o majoritate, situaţia se va schimba cumva. Nu de azi pe mâine, nu de la un mandat la altul..ci poate, peste câteva generaţii, în cel mai bun caz :D

luni, 26 noiembrie 2012

Să râdem, să ne simtem bine!

Chiar nu am chef de alte comentarii.
 Doar urmăriţi...aceasta este ţara în care trăim! Şi să-mi bat copiii cu cureaua de la ceas de nu este amuzantă!