Cum să fii om frumos

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu vreau să fiu om frumos. Nu "UN om frumos" - pentru că asta mă duce cu gândul la o frumuseţe relativă, care este în ochii privitorului; ci "OM FRUMOS", o frumuseţe ce aspiră spre canoanele absolute, înţelese şi apreciate de oricine.

Dar cum Mama Natură s-a pus de-a curmezişul şi nu m-a făcut şi pe mine Alain Delon sau Brad Pitt, a trebuit să mă reorientez, na! "C-aşa-n e-n tenis", vorba unui clasic: dai pe-o parte, nu-ţi iese şi-o dai pe dos...că trebuie să răzbeşti, cumva.

Şi uite aşa, m-am reorientat către frumuseţea interioară, aia care nu o vede nimeni - dar despre care lumea zice că ar conta cel mai mult. Sincer, nu am observat...dar dacă aşa se spune, trebuie să fie adevărat! C-apoi nu te pui cu mulţimea...n-a făcut asta nici măcar Lăpuşneanul, cât era el de şmecher! D-apoi eu, biet Neica Nimeni de pe dreapta.

Deci, vrând-nevrând, am început căutarea omului frumos pe interior...pe care nu îl vezi, dar îl simţi cu inima. Iar ca să faci asta, trebuie să ai un suflet sensibil - pentru că frumuseţea nu este pentru oricine, ci doar pentru cei sensibili, pentru cei aleşi!

Ce noroc pe capul meu! Nu ştiu dacă m-a ales cineva vreodată, dar mor după oamenii sensibili. Ăia inocenţi, dom'le....puri ca apa de izvor, melancolici ca un codru eminescian, curaţi ca lacrima unei fecioare şi delicaţi ca mirosul de cozonaci proaspăt ieşiti din cuptiorul bunicii.

Astfel de persoane au tot timpul o vorbă de îmbărbătare la dânşii. Îmbrăţişează cu sufletul, îţi cântă cu privirea şi iubesc toate creaturile, bune sau rele... Pentru că, da, aşa este: oamenii sensibili văd frumosul din semeni, gândesc doar printre corzile inimii şi permanent au desaga sufletului plină de urări simple, dar dulci ca savarina: "E luni, bună dimineaţa, oameni dragi! Să aveţi o zi de luni magică!".

Ce mai la deal, la vale? Sensibilii sunt magici... la ei totul este magic! Fiecare atom fizic este înconjurat de o aură metafizică de lumină, pe care doar ei o percep. Şi de aceea, totul este feeric, frumos, delicat, gingaş, drag, simţitor, sclipitor şi într-un cuvânt, o vrajă minunată.

...iar eu vreau să fiu cel mai om sensibil! Prototipul! Tata la magici, să-mi trag pălmi!

Întrebare: ştiţi vorba aia care spune să ai grijă ce-ţi doreşti, că se poate îndeplini? În principiu nu am acest noroc...dar odată cu trecerea timpului, am devenit atât de sensibil, încât uneori mă întreb de ce mai am creier - că mă cam împiedică, zău aşa! Oricum nu îl folosesc, pentru că oricum, nu gândesc; ci închid ochii raţiunii şi SIMT cu inima. Ascult glasul pietrelor şi al codrilor, care-mi povestesc istoria lumii. Vorbesc cu stelele şi adorm pe aripile universului, printe poveşti nemuritoare, luceferi mândri şi fulgi de lumină. De îngeri am spus ceva?

Nu? Păi trebuie neapărat să îi menţionez, că aşa fac oamenii sensibili. Una, două, dacă nu zic ceva de îngeri, lumină şi iubire, îşi dau cu firma-n cap!

Da', mă rog...aţi prins ideea! Pita lu' Dumnezeu scrie pe mine. Serios, mi-am făcut etichetă la comandă, ca să ştie aproapili cu cine au de-a face. Am şi pixuri personalizate, le vând ieftin!
"5 la 10 lei, 5 la 10 lei...Nu-i lua blană la mândruţă, bagă-ţi pixu' la gentuţă!...ia pixu', neamule...5 la 10 lei!" 

Una peste alta, mi-am dat seama că nu mai pot să mă ascund: mă simt un geniu mai pustiu. Iunie pustiu...iulie pustiu... şi tot aştept să treacă vremea. Oricum, nu mă supăr...întotdeauna oamenii deosebiţi au fost mai neînţeleşi. Nu+i bai, noi să fim sănătoşi -  că boala vine!

No, dar poate vă întrebaţi de ce am decis eu să mărturisesc acest lucru, tocmai acum. E simplu: se mulează pe subiect, în sensul că firea omului atrage ceea ce este în acord cu vibraţia sa interioară.

Iar eu mă trezesc mai dăunăzi, cu ditamai mesajul de oameni frumoşi, care mi-a marcat ziua:

Am trăit unul dintre momentele definitorii ale vieţii, pe care o împart în două: ÎNAINTE şi DUPĂ.

Frumos, ce să mai... am rămas fără spici! Ia, ascultaţi aici:

"FIECARE OM POARTĂ ÎN SINE CEL PUŢIN O RANĂ ŞI O LUPTĂ...DACĂ POŢI, OFERĂ-I O VORBĂ BLÂNDĂ DREPT PANSAMENT. DACĂ NU, NU-L RĂNI MAI MULT"  

Frumos, superb! Bravo, bravissimo!

Dar cine o fi scos o asemenea perlă de sorginte metanoică? Şi s-o fi scremut mult, sau a primit-o prin channeling de la vreun spirit absurd de evoluat şi cum i-a venit, i-a şi dat drumul pe Facebook? Nu ştiu, întreb şi eu... Că dacă citatul de duh e ca "Mioriţa", vreo zicere populară cu autor necunoscut, am pus-o original, că nu mai ştiu pe cine să laud şi să-i trimit o îmbrăţişare (cu sufletul, desigur)!

În fine, nu contează...nu are importanţă! Oricum, aceste cuvinte sunt ceva din altă lume! Dacă mai veneau şi pe un fundal tomnatic, într-o explozie de culoare şi frenezie nostalgică, pe cuvânt de nu-mi făceam magnet de frigider cu  această compoziţie, ca să o am în ochi ori de câte ori dau iama la mâncare. Adică mai mereu, fie vorba între noi.

Şi poate aşa, luând contact cât mai des cu o frântură a Sferelor Înalte, să evoluez. Şi odată cu mine, restul oamenilor.

Păi vă daţi seama ce mişto ar fi? Am trăi ca-n sânul lui Avraam: fără certuri, acuze, nemulţumiri. Fără proteste, ură, homofobie, arahnofobie, agorafobie şi alte urâciuni d-astea, demne de Evul Mediu. Dimpotrivă, ne-am iubi toţi, ca pe noi înşine. Am dănţui într-o perpetuă horă a unirii, ne-am zâmbi (cu sufletul) şi ne-am pansa unii pe alţii, până am ajunge mai ceva ca nişte mumii egiptene. C-apoi viaţa-i grea, omătu-i mare!
Nu mai zic de toată planeta şi gândesc mai loco, la nivel de Românica: suntem vreo 20 de milioane de oameni pe aci şi cu atâtea lupte şi răni...un pansament de la unu', un pansament de la altu'...se cunoaşte! Pic cu pic se face multul!

Dar ce e şi mai important: privesc cu inima îndurerată la soarta acestei biete ţărişoare, tocmai în an centenar...şi plâng. Şi mănânc. Şi privesc şi iară plâng...

Familii dezbinate de ură, copii scârbiţi de părinţi doar pentru că aceştia au alte viziuni politice, jigniri şi lipsă de respect. Eleganţa este doar un concept de fashion, bunul simţ - o relicvă a vremurilor apuse; valorile nu mai sunt cărămizi absolute în fundaţia idealurilor, ci simple variaţii de culori într-un melanj impresionist, din care fiecare înţelege ce-i pofteşte inima. Iar iubirea nu mai este pacea comuniunii prezente, ci lupta continuă pentru evoluţia la o stare intangibilă de fericire egoistă.

Dar dacă am trăi ca nişte oameni d-ăştia de bine, cum ar fi?

Nu ne-am mai răni şi ne-am pansa reciproc, LOGIC...că d-aia e citatul acela atât de mirobolant: ţine de ideal! Şi totuşi, cum ar fi, de-ar fi? 

Simplu. Mai pe scurt: de ce râde lumea de Iohannis, că-i molcom ca un melc? Oare el nu-i un om cu cel puţin o luptă la activ? De ce nu suntem blânzi cu el? Şi de ce îl tot iubim în gură pe Dragnea? El nu e tot om? Şi dacă e, nu poartă în sine cel puţin o luptă pentru care merită să nu-l rănim mai mult? Şi Udrea, săraca...se pregătea să conducă o ţară şi acum este exilată-n exotic! Şi domniţa vedetă, care a fost făcută terci de una cu găina pe cap, care-i şef de modă şi i-a spus că nu s-a îmbrăcat în tendinţe (mă iertaţi că-s evaziv, dar nu am memoria numelor)....sau câte zeci, sute, mii de personalităţi care sunt, mai întâi de toate, oameni care au o rană şi-o luptă la activ.

De ce acuzăm bieţii pensionari, care se bucură de darurile electorale? Eu nu merită pansaţi? Şi de ce este atâta râcă peste tot? Ziarişti, jandarmi, politicieni, preoţi, medici, profesori...de ce ne acuzăm unii pe alţii, când...stai, cum era...toţi suntem oameni şi fiecare om poartă cel puţin o rană şi o luptă, pentru care merită să-i oferim măcar o vorbă blândă drept pansament...sau, măcar să nu îl rănim mai mult.

Oare nu ar fi bine să fim cu toţii oameni frumoşi care nu judecă şi privesc totul cu o beatitudine perpetuă?  Să nu mai fim acei justiţiari care taie şi spânzură (pe Facebook)...ci suflete inocente, care trăiesc şi sclipesc. Iar justiţia să o lăsăm Justiţiei...că are cine să se ocupe de dânsa.

Ori aşa, ori toate sutele de mii de like-uri şi distribuiri ale unor asemenea ziceri de om frumos sunt simple rahaturi de P.R., pe care oricum nimeni nu le crede -  dar simţim nevoia să ne minţin singuri, de proşti ce suntem şi de ipocriţi.

Mda.

Nu ştiu despre restul, dar de frumos ce vreau să fiu, eu umblu, permanent, cu nişte feşe sterile în poşetuţă - că nu se stie cine trebuie pansat. Şi încă port eticheta personalizată, deci trebuie să fac şi eu o impresie bună, ca să am succes în afaceri! Apropo: "5 pixuri la 10 lei!...în curând apar tricouri...5 pixuri la 10 lei..."

Să fie pace în lume, ce să zic?

Fete, pansamente şi ultraviolete, pentru tot poporul! Că un bronz mic nu strică...încă este vreme de concedii!

...şi de-o muzică muzică bună, care te îmbrăţişează şi te atinge cu o simplă privire. Sau, stai că le încurc..muza din muzică era bună şi te îmbrăţişa? ...sau omul frumos care asculta muzica muzei...sau...AHHHH!!!

Gata, că o iau cu capul de la atâta drăgălăşenie! Să fie o cântare!!!

[Light in Babylon - Istanbul] 

O secundă uitată de timp

...care rămâne suspendată într-un prezent continuu.

Şifonată de zile, înceţoşată de fericire

...şi totuşi, neclintită ca o stâncă.

Astăzi este Ziua Mondială a Fotografiei, iar realitatea se topeşte într-un vis.

Să ne bucurăm, deci!

Viaţa ca o pradă

Un clasic în viaţă spunea că viaţa este o boală mortală, fără antidot, de care nu ai cum să scapi viu.

Probabil, va avea dreptate. Nu ştiu.
Eu îmi imaginez viaţa ca pe o plimbare cu Titanicul: o tentaţie plină de minuni, care îţi promite strălucire şi pe care ţi-o doreşti cu ardoare.
Cu prima ocazie te urci la bord şi porneşti la drum, în chiote de nerăbdare. Este prima şi ultima ta călătorie, iar tu ştii asta - dar nu are importanţă. Entuziasmul este mult prea mare; simţi chemarea aventurii vibrându-ţi în fiecare celulă, nu îi poţi rezista. Şi cedezi cu bucurie, te laşi îmbătat de razele soarelui, care fugăresc delfinii prin spuma valurilor.

La bord întâlneşti diverse persoane. Nu le cunoşti şi niciodată nu-i vei şti pe toţi, chiar dacă eşti permanent în mijlocul lor. Când te mai dezmeticeşti din uluire, sufletul parcă ţi-ar da ghes să împărtăşeşti bucuria croazierei cu cineva şi începi să cauţi. Îţi faci curaj, îţi iei inima în dinţi şi te bagi în vorbă. "Ce carte citiţi?...Aaaa...este şi preferata mea!"; "Nu vă supăraţi, cât este ceasul? Aşa devreme?? Doriţi să îmi ţineţi companie câteva minute? Se poate?".
Sunt fel şi fel de chipuri, amestecate de-a valma. Unele relaxate, pregătindu-se pentru o ieşire la iarbă verde; altele înnourate, ducând greutatea mării pe pleoape. Unele visătoare, pierdute în contemplare, altele vopsite strident, în drum spre balul mascat care stă în înceapă. Unele elegante, sorbind şampanie din pahare de cristal suple şi fragile ca trupul unei fecioare: altele răpuse de must, sforâind răşchirate pe câte o canapea. Şi toate strălucesc într-un caleidoscop ameţitor de culori, ca o puzderie de stele pe cerul unei nopţi de vară: zâmbete-priviri-chipuri, zâmbete-priviri-chipuri.
Pe unele le vei îndrăgi şi vei vrea să le revezi. La o plimbare prin parc, la un pahar de vin, sau la un film. De altele te vei îndrăgosti şi le vei invita la cină, în cabina ta... poate, chiar vor rămâne peste noapte. Iar pe altele le vei iubi şi nu vei vrea să le părăseşti niciodată, chiar şi în timpul celor mai crunte furtuni. Le vei dărui viaţa, indiferent dacă ele te vor iubi înapoi.

Gheţarul, însă, se apropie, irevocabil. La un moment dat îl vei vedea la orizont - un bob de nisip, insignifiant, pierdut în nesfârşirea spaţiului. Dar vai! Călătoria este prea plăcută! Muzica, oamenii, dansul, totul este feeric! Orizontul este departe, mult prea departe! Cine l-a atins vreodată?

Grăuntele încolţeşte, prinde rădăcină printre valuri şi începe să înflorească. Un firicel subţire ca aţa şi plăpând ca o aripă de flurure. Apoi o trestie, unduindu-se în adierea vântului. Un vrej de fasole înalt şi răsucit, care se agaţă de nori. Un trunchi de cireş, neted  şi alburiu, acoperit de umbre gri. Un stejar falnic, străpuns de cuiburi de insecte şi scorburi cu veveriţe. Coroana îi este uriaşă, pare că de acolo răsare soarele şi tot acolo apune, în flăcări roşiatice şi sclipiri întunecate. Creşte cu fiecare secundă, acoperă tot cerul. Când l-a cuprins pe îndelete, se înfurie şi prinde a creşte în jos, cu tremurături disperate. Îşi înfige rădăcinile în pământ şi răscoleşte marea, îmbrăţişând-o strâns, ca pe o iubită. Vuieşte şi huruie ameninţător, se încovoaie şi se zvârcoleşte în fulgere orbitoare şi picuri reci de ploaie. Aerul duhneşte a rânced, crengile ca nişte gheare se înfig în nămol şi îl răscolesc cu furie, săpând până în inima pământului şi otrăvind totul în jur, ca o molimă.

Luat cu treabă, nici nu observi. Eşti încă în liniştit, preocupat cu micile griji ale călătoriei: Cabina trebuie renovată, pereţii au început să crape pe la colţuri. Covoarele s-au tocit şi ar fi nevoie să fie înlocuite. Florile de pe pervaz s-au înmulţit şi au nevoie de ghivece noi. Sună de prânz şi oala cu mâncare şuieră pe aragaz. Grădina trebuie udată, căpşunile s-au copt şi trebuie să fie culese. Nu ai timp să te uiţi afară, nu pricepi dezlănţuirea naturii. Şi nimeni nu te anunţă, toţi sunt preocupaţi, distraşi de propriile îndeletniciri.

La un moment dat, însă, un val uriaş loveşte fereastra şi te aruncă la pământ, prăvălindu-se spre tine, cu greutatea unui munte deznădăjduit. Îţi revii din ameţeală şi năucit, priveşti la peisajul apocaliptic care te înconjoară. În primele secunde teama te paralizează cu fiori reci pe şira spinării şi în tălpi. Apoi acţionezi frenetic, din instinct: cauţi o uşă, o cale de scăpare. Zgârii pereţii cu dinţii, muşti, dai din mâini, te chinui să ieşi la aer curat. Te lupţi să ajungi pe punte.

Degeaba. Viteza este prea mare, timpul prea scurt pentru a mai schimba ceva. Tot ce poţi să faci este să te pregăteşti de impact şi să speri. Să speri că, printr-o minune, totul este un vis. Că lovitura nu va fi atât de rea, că vasul se va redresa şi îţi va continua odiseea. Sau că vei prinde loc la bărcile de salvare. Titanicul este uriaş, toată lumea din univers este la bord; nu are cum să nu fie suficiente bărci de salvare! Arhitectul trebuie să se fi gândit la asta şi l-a proiectat în consecinţă. Este cea mai trainică plăsmuire a umanităţii, nimeni şi nimic nu o poate doborâ. Nu se va întâmpla nimic rău. 

O zguduitură haotică şi un geamăt prelung, înţepat de scâncete ascuţite anunţă impactul.  Vasul se scufundă cu fremătări spasmodice şi răsuflări sacadate. Se încovoaie, se răsuceşte, se zbate. Se prăbuşeşte tăcut într-o învălmăşeală de durere şi linişte horcăită. Luminile clipesc spasmodic, se dau peste cap şi se sting, în plesnituri fierbinţi. Osatura trozneşte surd şi carena se frânge, căzând moale pe o stâcă, în zdrenţe de chin. 

Bărcile nu ajung pentru toată lumea. Eşti prins în chingi fierbinţi, fără nici o posibilitate de scăpare. Aerul vuieşte în jur şi bate zgomotos, ca un clopot. Sângele clocoteşte la tâmple şi un firicel de geamăt rămâne agăţat în colţul buzelor. Treptat, negura se întinde prin toate cotloanele fiinţei şi liniştea inundă ciotul de epavă. Murmurul se linişteşte, evadând în depărtări neştiute de nimeni.

Tot ceea ce mai speri este ca măcar aventura să fi meritat. Să nu dispari in neant, ca şi cum nu ai fi existat. Mai speri ca cei care au scăpat, să îşi mai amintească de tine. De vocea ta, de râsul tău, de lacrimile tale. De momentele când erai trist sau vesel; când toastai în sănătatea tuturor, când priveai pescăruşii, când te aplecai pente bord, căutând să străpungi prin negura adâncului. Când munceai pe brânci şi când te odihneai, la umbra unei sălcii. Când te luptai cu vântul, sau când îngenunchiai seara, în rugăciune.

Speri ca cineva să te poarte în suflet, către noi destinaţii. Noi călătorii, noi experienţe.

Închizi ochii, şi speri...aşteptând să te naşti în ceruri.