Se afișează postările cu eticheta Je suis Charlie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Je suis Charlie. Afișați toate postările

miercuri, 12 decembrie 2018

Solidaritate totală

Marţi seară a avut loc un atentat terorist la Strasbourg, soldat cu 3 morţi şi 13 răniţi.
Miercuri dimineaţă, Crin Antonescu (fost preşedinte PNL) comentează subiectul: Bla...bla...bla..."deja aceste atentate devin obişnuite"...bla...bla. Scuze, dar nu mă interesa ce spunea -  televizorul mergea în fundal pe ştiri, iar eu îmi vedeam de treaba mea; şi cu toate aceste, mi-a sărit în urechi preaminunata bucăţică de discurs...

...care, la început, mi s-a părut ciudată. Dar...Hei! Omul are dreptate! Deşi aceste acte de nebunie sunt tragice, devin atât de dese încât, în curând, vor intra într-o altă normalitate şi nu ne vom mai întreba "Tu ce faci de Crăciunul acesta"? ci "Tu ce faci de atentatul acesta"? Va fi ca porcu', e adevărat...dar trebuie să ne adaptăm vremurilor în care trăim.
Aşa că stau şi mă întreb: pe când apare rama foto by Facebook, care să ne arate solidaritatea pentru Strasbourg? Păi de ce să fim cu toţi, doar Charlie? Ţineţi minte ce s-a întâmplat atunci: una, două, era un must să spui "Je suis Charlie". Mâncai sau nu, umblai rupt în fund sau cu cele mai scumpe blănuri pe tine - nu avea importanţă, dacă erai Charlie. Şi totuşi, ce au făcut ei de meritau atâta mărire?
Dacă tot vrem să fim noi ăia sensibilii, păi atunci...hai să fim pentru toată lumea, fără discriminare! Nu pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! Aşa mi s-ar părea frumos şi corect!
Eu, spre exemplu abia aştept să-mi arăt susţinerea pentru victimele atentatului de marţi, printr-un mesaj simplu, dar profund: ""JE SUIS STRASBOURG"! Serios, chiar mi se rupe inima de grija lor! Azi-noapte abia am dormit, frământându-mă cum să le arăt bieţilor oameni că îmi pasă de ei... Pentru că rama foto de profil se tot lasă aşteptată!

Aşa că m-am decis, după câteva ore de chin spiritual şi zbatere emoţională, să iau problema în propriile mâini şi să o rezolv....Aşa că, sunt mândru să strig în faţa lumii: "JE SUIS STRASBOURG!!!!"



Şi...cum am o inimă mare, plină de iubire nedăruită, mai fac un pas înainte! Păi de ce să se aleagă praful de ea? Ia să fiu eu tatăl şi mamăl alinătorilor de necazuri, Marian Terezu' al suferinţelor omeneşti! Nu de alta, dar...ştie cineva câţi oameni nevinovaţi au murit de-a lungul istoriei şi nu şi-i aminteşte nimeni? Nu i-a sprijinit nimeni? Bieţii de ei...iar mi se rupe sufletul! Cum s-or fi descurcat printre atâtea amărăciuni neostoite??
De ce doar generaţia actuală este susţinută şi plânsă de milă? Doar pentru că acum avem internet? Nu, nu, nu...nu se poate aşa ceva! În spiritul celor mai pure idealuri comunitare, trebuie să subliniez că vii sau răposaţi, cu toţii suntem egali şi avem aceleaşi drepturi! Cu toţii suntem de-o mamă, de-o făptură şi de-o seamă! Aşa mi se pare etic...

Prin urmare, mi-am propus să fiu alături de toate victimele diverselor dezastre din istorie, prin intermediul unor rame foto "made by me" - pentru că am înţeles că aceasta este dovada supremă de empatie şi pentru că trebuie să luăm atitudine în faţa atâtor nedreptăţi! Uniţi, schimbăm - chiar dacă, momentan, m-am unit doar eu cu mine!

Da. Aşa este.
Fără alte comentarii, să lăsăm fotografiile să vorbească în locul meu şi să ascultăm strigătul unui suflet către univers:

- "Eu sunt Berlin" - pentru că deşi atentatul de anul trecut, de la Berlin, a avut loc în era modernă, nimănui nu i-a trecut prin cap să îi dedice o ramă specială, care să denote coeziunea mondială în faţa terorii teroriştilor terorizatori.



- "Eu sunt World Trade Center" - în memoria atentatului din 9 septembrie 2001, de la World Trade Center.



- "Eu sunt Hiroshima" - pentru că nimeni nu i-a făcut un live pe Facebook exploziei atomice de la Hiroshima, din 6 august 1945. Aşadar, nu am avut ocazia să vărsăm lacrimi în direct, pentru cei dispăruţi. Trist, foarte trist.



- "Eu sunt Titanic" - pentru că toţi am umezit mii de şerveţele când Leo Di Caprio se sacrifica pentru a-şi salva preaiubita Rose, dar nimeni nu a împărţit buchete virtuale de flori pentru cele 1514 persoane care au murit de-adevăratelea în cumplitul naufragiu.



- "Eu sunt Pompeii" - pentru că erupţia Vezuviului din anul 79, care a distrus complet oraşul Pompeii, a fost surprinsă în zeci de filme de Oscar, dar oamenii de atunci nu au putut lăsa mesaje de adio pe mobil, pentru familie şi prieteni.
Dacă nu i-a dus capul să-şi inventeze (mobil, nu familii sau mesaje)...ghinion! Aţi văzut în familia Flintstone: oamenii s-au adaptat şi şi-au confecţionat maşină de scris dintr-un pterodactil dresat!
Totuşi, revenind: moartea este moarte...deci: R.I.P., R.I.P., R.I.P. Pompeii.



- Şi, desigur,  "Eu sunt întreaga planetă" - pentru că nu pot să trec cu vederea cea mai mare catastrofă a umanităţii, potopul lui Noe...care s-a soldat cu dispariţia aproape în totalitate a întregii omeniri. Ce de selfiuri şi-ar fi făcut ăia de atunci, dacă era deştepţi o secundă şi inventau smartfonu'?! Aveau ocazia să trăiască în eternitate, nu să moară ca proştii, neştiuţi de nimeni! Întocmai ca iarba câmpului: azi o vezi şi mâine dispare ca şi cum n-ar fi existat!
Uite, tocmai de aceea îi susţin! R.I.P. din nou! Up! (nu ştiu ce mai înseamnă şi "Up", sau care-i rostul lui, dar am văzut eu, cu ochii mei, că aşa se spune/scrie)



...şi pe lângă asta, dacă îmi permiteţi încă o confidenţă: aş vrea să fiu DJ de muzică religioasă. Am auzit că se câştigă bine şi nu pot să mint: mi-ar fi de ajutor nişte căruţe de bani, mai ales că suntem în prag de sărbători.
Ce-i drept, nu am experienţă în DJ-ială din asta...dar cât de greu poate fi? Uite...practică! Pun un colind, că tot e de sezon! Se pune?



[Potirul - Legănelul lui Iisus]

luni, 12 ianuarie 2015

Charlie şi Vasile

În sfârşit am descoperit care-i treaba cu "Je suis Charlie"! Nu-i vorba, că nici nu m-a interesat prea tare...dar mi s-a părut cel puţin ciudată datoria asta cetăţenească de a decreta cu oarecare mândrie: "Sunt Charlie". Şi ce vrei, aplauze?? Na, să-ţi trăiască, ce să zic? Când dai de băut?

E drept că nici pe la ştiri nu m-am mai uitat recent...am mai avut şi alte treburi pe planetă. Am prins din zbor ştirea că-n Paris au venit teroricii şi au mitraliat doisprezece oameni. Ca să-l parafrazez pe un clasic în viaţă: GHINION! Colo terorica..



Se-ntâmplă! Acuma pentru o mână de oameni nu s-o face gaură-n cer! C-apoi vorba aia: cade câte-un avion şi se duc pe apa Sâmbetei 200 de suflete deodată! Pe la începutul lui decembrie au venit unii prin Pakistan şi au mitraliat o sută şi ceva de copii, dar nu prea s-a ţinut doliu planetar! Ieri citeam de o fetiţă de 10 ani care s-a detonat într-o piaţă nigeriană şi au murit iar nişte oameni. Nu contează, toţi ochii sunt fixaţi pe Franţa acum! Restul, pe bon de ordine - c-aşa e în civilizaţie!
Deci, cum spuneam: nu am stat lipit de televizor, tresărind de emoţie la fiecare vorbă despre teroriştii francezi. Am aflat toată povestea pe frânturi...atentat, crime, prinderea făptaşilor, comentariile de după. Unii deplângeau soarta sărmanilor jurnalişti, care desenau o caricatură cu creonu' pe hârtie şi făceau artă. Dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, nu consideram aia artă şi nici măcar caricatură cu vreo urmă de amuzament...mai degrabă înjurături pe faţă la adresa unora sau altora. Adică nu văd de ce tre' să râd la un desen cu Sfânta Treime care şi-o trage în grup, sau la altul în care un  enoriaş (probabil) filmează curu' profetului. Dar asta e chestie strictă de gust, nu contează.
Alţii apărau cu înverşunare islamismul, o religie a păcii; iar alţii ţineau  cu teroriştii..pe principiul: Frate, bagi băţu' prin gard să agiţi câinii, uneori te mai şi muşcă! Asta e! Dacă mă-njurai pe mine şi eu te căşunam cu bătaia. 
Şi-apoi să te ţii discursuri şi articole, fiecare susţinând o parte sau pe cealaltă, fiecare fiind imparţiali şi deţinând dreptatea absolută. Normal şi logic, că d-aia a apărut şi vorba străbună: câte bordeie, atâtea obiceie.

No, eu nu m-am inflamat...poate şi pentru că nu am avut prea mult timp să acord subiectului, să caut dreptatea şi să-mi fac eu o judecată în cap la mine, după propria gândire. Dar m-am simţit asaltat de Charlie! Cum-necum, trebuia să apară unu': Sunt Charlie! Bă, tu eşti Vasile! Nu, că-s Charlie! Ba Vasile! Ba Charlie! Hai, dă buletinu şi taci în mă-ta, că mă enervezi!
Dar acum s-a făcut lumină-n sat...mă simt mai inteligent cu un milimetru! Îmi vine să mă pup de ce deştept sunt, mânca-m-ar mama, cum am penetrat eu metafora - în al doişpelea ceas! Cică nimeni nu e Charlie, doar că toţi achesează la ideea de libertate neîngrădită a cuvântului! Vor să poată spună orice, fără nici o constrângere sau consecinţă.

Frumos, numai că mie mi se pare o idee prost înţeleasă şi nu se poate să nu mă amuze spiritul de turmă care ne bântuie existenţa. Pe principiul personajului colectiv GLOATA, care acţionează ca la un semn, unită-n cuget şi-n simţiri.
Să reluăm: nişte unii fac bâză de tot ce mişcă; planeta, e impasibilă, cu mici urme de aplauze sau  indignare. Dacă era altfel, mă gândesc că Charlie Hebdo nu era doar o publicaţie de nişă, ci ceva gen Obama, Lady Gaga, Ice Bucket Challenge...d-astea, de care trebuie să fii mort, ca să nu auzi. No, pentru convingerile lor, idei pe care nenii cu pricina şi le-au asumat mai presus de propria viaţă, aceştia sunt omorâţi. Brusc, sunt transformaţi în eroi...toată stima şi respectul, mai rar găseşti oameni să moară pentru o idee. 
Pe scurt, cam despre asta vorbeam în postarea trecută şi eu...chiar dacă era despre alt subiect: noi, ca oameni (vorba Gogului talentat), trebuie să ne agăţăm de idei dincolo de orice altceva, sau este mai simplu să flexibilizăm valorile, pentru a putea supravieţui?

No, aştia au ţinut cu dinţii de ceea ce credeau sau făceau. Bun sau prost, nu are importanţă. Asta credeau, pentru asta au murit. Din punctul ăsta de vedere, mai ştii că şi teroriştii n-or fi socotiţi şi ei eroi la musulmănia lor? Doi bărbaţi tineri, care aveau toată viaţa înainte, au murit pentru a pedepsi infidelii care-şi băteau joc de Mahomed. Ce e rău în asta? Totul ţine de gust şi poziţia de unde priveşti situaţia.



Iar apoi apar tonele de lingăi: Şi eu credeam! Nu, nu...DAR ŞI EU CREDEAM, pentru că sunt Charlie. Dar şi tu eşti Charlie, şi voi sunteţi Charlie, cu toţii suntem Charlie!
E, aici e marketingul. Spălarea pe creier. Ipocrizia. Ori că zici "Puie Monta", pentru că a slobozit-o unu' plătit din greu şi deja e o modă să o spui şi tu, deşi habar nu ai ce înseamnă; ori că dai likeuri la petiţii online, pentru că aşa se face; ori că spui "Sunt Charlie", tot aia e.  Pentu că este infinit mai uşor să preiei şi să afirmi orice dintr-un scaun călduţ de birou şi altceva să acţionezi. Mă întreb...câţi Charlie ar mai exista dacă am avea un terorică deasupra capului? Uite, fix acum: vine unu şi îţi pune pistolul la tâmplă: Cine eşti? Charlie, sau Vasile??
Io-mi pun capul că brusc apar la Vasile, câtă frunză, câtă iarbă! De ce? Pentru că lumea este un rahat tocmai fiincă una spunem şi alta facem. Tocmai pentru că nu mai există valori, tocmai pentru că spunem şi facem ceva, iar a doua zi ne schimbăm atât de brusc şi fără explicaţii, că-ţi pică tot capul de pe umeri. Tocmai pentru că viaţa se mulează pe EU, pe VOINŢA MEA, CHEFUL MEU, nu pe un set de reguli abstracte şi de neclintit.
E ca-n bancul ăla când năpustesc teroriştii într-o biserică, în timpul slujbei: "Care nu-i creştin, e liber. Care e creştin, să-şi facă rugăciunea, că a pus-o! Până aci v-a fost!" No, şi pleacă o turmă de enoriaşi, dascălul, unul din preoţi..mai rămân câteva persoane şi un preot. Iar apoi îşi dau teroriştii cagulele jos: "Părinte, puteţi să continuaţi slujbă, v-am scăpat de făţarnici!"

Şi mai e o chestie: întotdeauna, libertatea cuvântului a existat.
Întotdeauna fiecare a spus ce a dorit, când a dorit. Nu umblă oamenii cu centuri de castitate la gură, care să le dea voie să-şi facă doar anumite nevoi. Ce, pe vremea Inchiziei nu puteai să-l înjuri pe Dummnezeu? Normal că puteai! Doar că după ce făceai asta, cel mai probabil  te rumeai la foc mic. Sau pe vremea Securităţii nu puteai să strigi Jos Ceauşescu? Puteai, puteai...dar după asta,  cine înfunda puşcăria?
Libertatea cuvântului a existat mereu..însă fiecare acţiune are şi o reacţiune, iar consecinţele au fost mai dure sau mai uşor de acceptat - în funcţie de vremuri. După umila mea părere, problema nu este şi nu a fost niciodată libertatea, ci doar limita ei. Ăştia mai neaoşi spun: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face. Scurt pe doi! Pricepe tot omul. Nu îţi convine ceva, nu faci. Nu îţi place să fii înjurat, nu înjuri. Nu îţi place să fii împuşcat, nu împuşti. E ceva de bun simţ, mă gândesc.
Dacă deja faci o facultate de drept, o dai în bărci şi te complici, dar până la urmă cam tot pe acolo ajungi: eşti liber să faci ce vrei, atâta timp cât nu îngrădeşti libertatea altuia.
De aici încolo, începe toată filosofia...