Al doisprezecelea an

 ...pentru că, DA!! De când am început proiectul Moonlight, Pământul a dat doisprezece ture în jurul Soarelui! La mai mare...ce să zic? La mulţi ani mie! :)) :)) :)) :)) (Nu aşa se spune când serbezi ceva ce are un impact minim spre nesemnificativ, dar vrei să atragi atenţia asupra acestui eveniment şi să te simţi important? :)) :)) ) 

Doisprezece ani, frăţică! Practic, e cea mai lungă relaţie pe care am avut-o în viaţa mea! Îmi vine să mă pup singur, că am rezistat atât de mult pe metereze...

Gata, se pune că am marcat momentul? Foarte bine...pentru că trebuie să trecem la lucruri serioase! Nu de alta, dar astăzi chiar este sărbătoare: s-a inventat Dragobetele şi iubim româneşte - ca în fiecare zi de 24 februarie.

Şi asta nu e tot! Tocmai s-a descoperit că şi covidul nostru cel de toate zilele s-a mutat pe stil românesc - motiv pentru care putem vorbi de o tulpină cu specific mioritic: N493K. 

Mda...avem şi noi un virus numai al nostru, iar oamenii de ştiinţă îi pun un nume de navă spaţială! Normal! Zbârca la final...nu trebuie să ne înecăm ca ţiganul la mal? 

Dar am o întrebare: "Corona Mio" (corona, varianta mioritică - pentru neavizaţi) e vreun copil de-al lui Elon Musk, de l-au botezat ca pe extratereştri? NU! Păi şi atunci... nu puteau să-i zică Gheorghe? Sau Vasile? Mergea chiar şi Ion... numai să fie de-al nostru! Ori suntem patrioţi, ori nu mai suntem?!

...şi-acum, parcă văd că o să-mi sară în cap niscavai progreşişti, că discriminez femeile şi nu  propun ca titulatură de virus numele de duduie. Bine...hai că mă simt mărinimos astăzi! Vom denumi virusul nostru...Ţaţa Floarea! E bine?

Îmi şi imaginez discuţiile filosofice din poiana lui Iocan, la o duşcă de tărie:

- "Ai făcut, mă, pă Ţaţa Floarea?

- Am făcut-o, mânca-o-ar scârciovelniţa! O săptămână nu m-am ridicat din pat... Dar trebuia să vină şi pe la noi. E de-a noastră, o iubim! Ce era să fac? S-o ţin la poartă, în frig?

- Ai dreptate...bate şi ţi se va deschide! Scrie asta şi la Carte"!

Dar dacă acest Corona Mio îşi păstrează numele original... mi-e că nu ne vom mai înţelege om cu persoană! Riscăm să spunem cu toţii acelaşi lucru şi să nu ne pricepem... pentru că din grabă sau din neatenţie, am sărit o cifră, sau am greşit o literă. Se-ntâmplă! La un pahar de vorbă, câte prostii nu ne ies pe gură? Şi nu neapărat că le-am gândi...ci tocmai! Băutura dezleagă limba de creier şi o leagă direct de gât! E ca centrala fără termostat: are combustibil? Merge, taică, înainte...

Deci, de ce să ne complicăm viaţa, cu prea multe litere şi cifre? Nu e ea destul de confuză?

[Horaţiu Mălăele - Guriţă Damatale]

Hotărât lucru, covidul nostru trebuie să poarte nume de român! Pentru binele poporului, desigur! Până la urmă, unde-i baiul? Dacă tot ne-am apucat să iubim româneşte, de ce să nu ne şi îmbolnăvim româneşte? 

Superbă idee, aşa-i?

De-a dreptul minunată, chiar! Dar nu la fel de minunată ca o imagine pe care am descoperit-o pe holul unui spital, când m-am dus şi eu să mă analizez pe ici, pe colo...ca omu' care-a ajuns la senectute. Şi cum şedeam eu la uşa doctorului, liniştit ca o plantă-n ghiveci, simt cum mă păleşte o  plictiseală soră cu moartea. "Ce mă fac"? - îmi zic; în mod normal, luam camera la pas, dintr-un colţ până-n celălalt - ca un leu în cuşcă, să mai consum din energia  potenţială. Dar acum, în vreme de pandemie, unde te-ai aşezat, acolo înţepeneşti...nu-i bine deloc să te mai fluturi de colo-colo, că faci curenţi de aer şi vine carcalacul pe aripile vântului. Aşa că...na! Ce să fac, n-am ce să fac! Prin urmare, încep să-mi arunc ochii pe câte-un perete, citind tot ce-mi cădea în mână...şi deodată, încep să râd:

Ce să fac, măi? Cum să păstrez 1,5 m distanţă între picioare? :)))) Cine credeţi că sunt? Van Damme, să mă apuc să merg în şpagat? Şi dacă e vreunu' mai înalt, ce face? Merge ca Spider-Man, pe pereţi - că holul acela nu avea mai mult de 1,5 m lăţime...

(Iar imaginea cu şiruri de oameni care înaintau încet, mergând crăcămaţi pentru a păstra 1,5 m între picioare,  mai tare îmi dădea apă la moară şi râdeam mai abitir). 

Uite ce face plictiseala din om!

Totuşi, când mi-a trecut criza de hăhăială, am mai remarcat ceva: scrisul de sub imagine!

PERSOANELE SĂNĂTOASE TREBUIE SĂ POARTE MASCĂ NUMAI DACĂ ÎNGRIJESC UN PACIENT SUSPECT DE COVID 19.

Nu, nu se poate aşa ceva! Cred că îndemnul acesta este o relicvă a timpurilor în care eram mai prostuţi oleacă...pentru că acum, masca este obligatorie peste tot! Conform OMS, chiar şi la masă se recomandă să purtăm mască; o ridicăm pe nas doar când introducem lingura în gură şi ne rugăm la Dumnezeu să nu fie covidul pe fază, să facă ţuşti în lingură şi să ne băgăm virusul criminal în corp.

Apoi, a venit lovitura de graţie: MĂŞTILE SUNT EFICIENTE NUMAI CÂND SUNT FOLOSITE ÎN COMBINAŢIE CU O IGIENIZARE CORECTĂ A MÂINILOR...

Gata, s-a terminat şmecheria! Mă simt complet înşelat...Eu tocmai mă pregăteam să-mi pun viaţa în băierile măştii şi să-i fac nişte mătănii  - ca să mă protejeze şi de meteoriţi, dacă e nevoie, iar ăştia îmi zic că masca nu-i eficientă decât în combinaţie cu spălatul pe mâini! Nu se poate aşa ceva...lumea mea e zdruncinată din temelii! 

...ceea ce nu-i o tragedie, că nu e prima dată. Însă, dacă nici în mască nu mai pot încrede...  E clar! S-a întors lumea cu susul în jos!

Mai bine să bem! Fac eu cinste, că-s sărbătorit....deci: să fie party...şi iubiţi-vă-ţi mult şi des, că nu strică!! 

Apoi, vă arăt cum cântă fata asta la gurdy şi încă o duzină de alte instrumente:

[World of Tanks - Studzianki - Gingertail Cover]

Legătura dintre Dragnea şi Notre-Dame de Paris

Ziua de ieri a fost marcată de 2 evenimente importante, care m-au pus pe gânduri: scandalul de la procesul lui Dragnea, din cursul dimineţii şi incendiul de la Notre-Dame, de seara. Totuşi, nu voi vorbi acum despre asta, ci despre noi.... Forţa motrice care declanşează întâmplările din viaţa noastră, indiferent dacă sunt demne de laudă, sau nu.

Aşa cum am mai spus de multe ori, scandalurile, clădirile, istoria, descoperirile ştiinţiice, bunăstarea sau sărăcia pornesc de la noi. Viaţa porneşte de la noi şi este modelată de voinţa noastră.

Mamaie avea o vorbă, Dumnezeu s-o ierte (pe mamaie, nu pe vorbă): "cum îţi aşterni, aşa dormi". Iar dacă viaţa arată aşa cum arată, plină de stres şi de belşug, nasoală, cu neajunsuri şi agitată complet - este din vina noastră. Nu neapărat vina mea, vina ta sau a nu ştiu cui...ci a întregii omeniri. 

Marea problemă este că sistemul social este atât de complex, încât se cam autosusţine şi am ajuns să ne uităm cu mirare la propriile vieţi, fără a le mai putea influenţa. Cel mai adesea, singurele hotărâri pe care le mai putem lua este de a intra în hora colectivă, aşa monstruoasă cu este - şi să jucăm după regulile ei; sau să refuzăm tot confortul şi să ne retragem în pustiu, cum fac din ce în ce mai mulţi oameni de pe toată planeta (precum miliardarii ruşi retraşi la cort în Siberia, sau directorii de multinaţionale din America, răspândiţi prin cine ştie ce păduri neumblate sau mlaştini uitate de lume).

Sincer, eu nu cred că umanitatea se îndreaptă spre ceva bun. Ci, din contră, lucrurile vor sta din ce în ce mai prost, mai anapoda şi mai strâmb. Desigur, există şi ideea aceea care spune că oamenii sunt ciudaţi şi văd viitorul întunecat, prezentul mai greu decât este şi trecutul (întotdeauna) luminos, chiar dacă şi acel trecut strălucitor a fost la un moment dat un prezent dificil.

...însă nu cred că este cazul acum, mai ales când toţi observăm o decădere generală a omului, indiferent de ţara în care se află. Şi uite aşa am ajuns să trăim vremuri de caricatură, în care ne lovim de nişte problematici absurde, ce acum 20 sau 30 de ani erau pure fantezii şi subiecte de bancuri. 

Spre exemplu, vă mai amintiţi de sceneta lui Horaţiu Mălăele de la un revelion din altă lume, despre încurcăturile din familie? V-o reamintesc:

[Horaţiu Mălăele - Încurcături în familie]

Cât de tare-i asta? Excepţional! Hlizeală la maxim! Cum să nu ajungi nebun cu nervii, în asemenea situaţie? Eu m-am pierdut cu capul după primele grade de rudenie şi la final rămân doar cu paradoxul logic, ce mă face să râd cu gura până la urechi. Ce noroc că este doar un produs artistic!

...SAU NU.

Întorcându-ne în prezent, avem următoarea ştire: o femeie a născut copilul propriului său fiu, care este homosexual. HĂĂĂĂ??? Ce face femeia cu homosexualul?

Stai, stai oleacă, să iau o hârtie şi un creion, ca să fac o diagramă şi să pricep ce se întâmplă. Acum reluăm: bărbatul homosexual 1 se căsătoreşte cu bărbatul homosexual 2. Foarte bine, bravo lor, iubirea nu se votează, huo familia tradiţională, haştag, etc. 

Porcăria e că ei, nefiind tradiţionali, voiau familie tradiţională şi cu un copil al lor, nu cules de prin orfelinat - iar mizeria oribilă e că Mama Natură nu ţine cont de toleranţele politice. (Chiar, propun să dăm Natura în judecată pentru discriminare, că nu se mai poate trăi cu asemenea nedreptăţi sociale!). Prin urmare, iată şi întrebarea de 1000 de puncte: cum fac 2 bărbaţi să facă un copil al lor, când nu pot să facă să facă un copil al lor? Foarte simplu, aplicăm un articiu de calcul: bărbatul soţ nr. 1 oferă un ou masculin, oul feminin este donat de sora bărbatului soţ nr. 2 (adică de cumnati-sa, mai pe româneşte), iar mamă purtătoare este aleasă mama soţului nr. 1.

În sfârşit, se naşte o fetiţă... prilej de mare bucurie şi fericire! Doar că, pe certificatul de naştere sunt trecuţi ca părinţi mama (bunică) şi fiul (soţ nr. 1), nu soţul nr. 1 şi soţul nr. 2. Nasol moment, mai ales că actele arată un pic a incest. Dar dacă e dragoste, mai contează ce spune o nenorocită de hârtie? 

Una peste alta, avem următoarea situaţie: bunica este mama propriei nepoate, pe care a născut-o cu fiul ei. Soţul nr. 2 este în acelaşi timp şi tatăl fetiţei (pentru că este căsătorit cu tatăl fetiţei, soţul nr. 1), dar şi unchiul ei - pentru că mamă este ŞI sora lui, cumnata soţului nr. 1...adică mătuşa propriei fete.

Într-o astfel de lume, ne mai mirăm că o nişte chiauni s-au dus în faţa unei clădiri, vrând să-l linşeze pe unu' care trebuia să intre în acea instituţie, pentru a fi judecat? De ce am mai face-o? Aici nu mai vorbim nici de divergenţe în opţiunea politică, nici de drepturi, nici de susţinerea unui ideal superior. Pur şi simplu, e doar o dileală totală, îmbrăcată în lupta pentru "mai bine". Aceeaşi nebunie şi golănie pe care o vedem la meciurile de fotbal, când "suporterii" se iau la casăpit şi urlă ca din gură de şarpe dacă sunt bruscaţi de poliţie sau jandarmi. Aceeaşi lipsă de respect pentru om, pentru stat, pentru morală. Până la urmă, ce mai reprezintă ele pentru noi?

Când deşertăm gunoiul menajer prin păduri sau pe albiile râurilor...Când înjurăm Biserica, şi luăm în zeflemea sau condamnăm tot ce ţine de credinţă...când tomberonul cimiturului orăşenesc, destinat aruncării resturilor vegetale, devine ghena la care se aruncă saci cu moloz, resturi de materiale de construcţii, mobilier defect sau saltele de pat pline de mucegai, de ce ne mai mirăm că ne ard catedralele? Ce mai reprezintă ele pentru noi?

Da, a ars Notre-Dame. O tragedie mondială, mai ales că vorbim despre o minune arhitectonică; un obiectiv turistic vechi de 850 de ani, vizitat de 13 milioane de oameni, anual. Practic, s-a distrus o bucată din istoria întregii omeniri.

Dar dincolo de importanţa istorică şi artistică, dincolo de selfiuri cu faimoasele turle şi check-in-ul bifat "ca să moară duşmanii de ciudă", ce mai înseamnă Notre-Dame în ziua de azi? Ce valoare mai are ea ca lăcaş de cult, obiectivul principal pentru care s-a construit - mai ales când doar 5% dintre francezi se mai declară catolici practicanţi şi 63% afirmă că nu aparţin nici unei religii, conform unui sondaj de prin 2015?

O vorbă din bătrâni spune că "nemulţumitului i se ia darul". Deci, de ce plângem după Biserica de care nu avem nevoie şi pe care nu dorim să o mai recunoaştem ca făcând parte din viaţa noastră spirituală?

Vestea bună este că totul se poate reconstrui. Deja s-au strâns donaţii de sute de milioane de euro iar peste nişte ani, vom avea Notre-Dame - varianta 2.0. Mai spre viitor, când sper că-mi voi fi propriul meu nepot. 

Parcă mă şi văd cum mă voi bucura, când mă voi lua de mânuţe şi mă voi duce să-mi arăt noua catedrală, ca un bunic model ce-mi voi fi; şi dacă-s cuminte, poate mă iau şi-n braţe, să-mi fac nişte poze de familie la Turnul Eiffel - să moară duşmanii, se ştie!

Ce minunăţie! Aştept cu o nerăbdare asemenea vremuri, de-mi lasă gura apă!

Totuşi, până una-alta, mă bucur că a revenit "Game of Thrones" pe micile ecrane. URA!!

[Epic Game of Thrones theme]

P.S. până nu uit: "Je suis Notre-Dame"! :(

Ce vremuri!....

Ce oameni!...
Ce talent, fără talente!...

După atâtea zâmbete, închei cu un gând bun, pe note muzicale: