Se afișează postările cu eticheta Elvis Presley. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Elvis Presley. Afișați toate postările

luni, 21 martie 2016

Un simplu gând

...pentru că observ, cu amărăciune, că este anotimpul despărţirilor şi tot mai mulţi prieteni suferă din dragoste. Oameni dragi, pe care habar nu am cum să îi ajut...pentru că nu pot fi în locul lor; aşa cum nimeni nu poate fi în locul meu, niciodată.  


Privind, însă, la tabloul de ansamblu, mă doare să văd că oamenii au încetat să mai lupte pentru un ideal, preferând să abandoneze, dacă lucrurile merg mai greu.
Şi din toate câte există în viaţa, dragostea cred că este singura pentru care merită să mergi până în pânzele albe. Momente de teamă avem cu toţii; clipe grele de întuneric, în care toate pisicile par a fi negre, apar tot mai des - şi nu-mi vine să cred că odată ce doi oameni s-au găsit şi au împărţit până şi bătăile de inimă, mai poate să apară despărţirea. Exceptând cazurile limită, afirm, cu tărie, că absolut orice se poate rezolva. Trebuie doar să îţi doreşti, să ai răbdare şi să nu te opreşti din luptă - pentru că nimic din ce este frumos nu se câştigă uşor.



În timp am înţeles că dragostea este o floare ce îţi creşte în suflet. E păcat să o smulgi, pentru că rădăcinile vor rămâne întotdeauna. Da, sentimentele se vor mici, iar în timp se vor reduce la o simplă afecţiune - dacă te străduieşti să obţii asta. Însă niciodată nu vor dispărea complet toate urmele. 



Una-ntr-una, despărţirea într-o relaţie nu înseamnă neapărat despărţirea de celălalt, ci despărţirea de tine. De o parte din tine, cuantificată în timp, emoţii şi speranţe. 
De ce ai face asta? Este ca şi cum, la un moment dat, te-ai hotărâ să-ţi tai o mână - este simplu. Altă mână nu mai creşte, dar nimic nu este de neînlocuit...s-au inventat protezele. După o vreme, îţi mai tai o mână...apoi un picior...îţi scoţi ficatul, faci transplat de rinichi...şi tot aşa. 

Pe cuvânt de onoare, nu înţeleg logica unei despărţiri. Şi, după ce de multe ori am făcut eforturi supraomeneşti pentru a o evita, într-un final am învăţat să o accept - chiar dacă nu îmi place. În definitiv, fiecare are dreptul să hotărască ceea ce se întâmplă cu viaţa lui...iar dragostea este despre doi oameni, nu despre unul singur.   



Dincolo de tot raţionamentul acesta, ce îi spui unui om care are inima frântă, fără a părea cinic? 

joi, 2 aprilie 2015

Cinzeci de umbre şi-atât

Am reuşit să văd şi eu Fifty Shades of Grey şi trebuie să recunosc, am greşit când am judecat în necunoştinţă de cauză. Filmul mi-a întrecut cele mai pesimiste aşteptări: este muuuuult, mult mai prost decât aş fi crezut vreodată! Atât prin ceea ce este, cât şi prin ceea ce îşi propune să fie.
Nu-i vorbă, că nu mi-am făcut un ţel în viaţă să-l văd...dar no! Chiar aşa, să desfiinţez cu atâta înverşunare ceva ce nu am experimentat? Urât, foarte urât din partea mea! Om rău ce sunt, marş la colţ!

Dar acum, sunt temă...şi afirm cu mâna pe suflet: porcărie mai mare ca asta nu am văzut în viaţa mea! Scene dezlânate, parcă rupte haotic dintr-un anume context misterios, actori de lemn şi o siropărie meloramatică ieftină, de la începutul până la sfârşitul blockbusterului fenomenal. Totuşi, până la urmă, scopul e atins: îi vezi pe unii cum şi-o trag în diverse poziţii, folosind diferite ustensile. În rest... te uiţi două ore ca o curcă-n lemne şi după ce se mai întâmplă ici-colo, încerci să intuieşti ce ar vrea să fie. C-apoi povestea e simplă: prin voinţa divină, Anastasia (o studentă capie ca o oaie  beată) se întâlneşte cu Christian Grey - flăcău de frunte şi cel mai râvnit burlac al zonei (pesemne nu a auzit de Burlacul de la Antenă...că se căpătuia cu harem dacă venea pe plaiurile mioritice!). Dar până una - alta, îi pică pe Anastasia...S-au văzut, s-au plăcut, ce rămâne de făcut? Ea se-mpiedică de glezne şi BAAAANGG! Palancă la pământ!  Noroc că Dumnezeu mai ţine cu proştii şi nu se umple de sânge, cum am făcut eu când eram prin grădiniţă şi mi-am spart buza de colţul catedrei. Şi acum am frumuseţe de semn... Dar în fine! Ana e mai norocoasă; se ridică şi...şi... Minteni iei parte la o repriză de comunicare non-verbală: Christianu îi trimite ocheade, ea se uită stereo - c-apoi aşa se zice: când te fluturăceşte iubirea prin stomac, te înţelegi din priviri cu aleasa.
No, trece şi asta. Deja introducerea e făcută. următoarea scenă se petrece la aprozaru' de scule şi obiecte contondente unde lucră gagica - care, nu înţeleg de ce, tresare şi se sperie de câte ori apare mândreţea masculină în cadru. Acuma...eu înţeleg că stă carisma pe el ca muştele pe rahat...asta...fânu' pe căpiţă. Dar când te ia cu frison de cum îţi vezi viitorul suflet pereche, parcă n-aş zice că-i cu dragostea. N-are-a face; continuăm. Urmează un prin-plan la coadă la wc, când Ana îl sună pe Cristian să îi spună să nu o mai sune...iar el închide, apoi sună, apoi vine la ea ca să îi spună că nu mai vine la ea. HĂĂĂĂ??? Emoţie, frate! Se induce ideea unei drăgoşti interzise, apărute habar nu ai de unde, dar care nu trebuie să fie. Ceva aşa...cred. Eu asta am presupus - în capul meu, că la film numa ce vezi fătuca cum îşi vomită maţele şi povestea sare când îşi rezolvă şi ea fecioria că râdea planeta de ea! Şi-apoi se plimbă niţel cu elicopterul, se mai împrăştie pe câte-o canapea să-şi mai rezolve fecioria că poate nu i-a ieşit de prima dată...îşi ia bătaia necesară, se hodine, iar şi-o ia, iar se hodine, iar şi-o ia urât de tot, boceşte niţel şi gata. Asta-i tot!



Păi cum aşa ceva? Tot, tot, tot? Da. Atunci bine. Ce puii calului să zic? Sunt fan!

E o scenă fuuuuoaaarte tare la un moment dat, care ar fi bună, dacă n-ar fi atât de proastă! Nu-i mare schemă...încearcă şi fata să fie ademenitoare, cum a văzut în Basic Instinct, probabil. Moartea căprioarei, să-mi trag pălmi! Se freamătă sexy, îţi muşcă sexy buza sexy, se uită sexy cu ochii sexy...se chinuie, se sforţează, dar iese ceva gen cârlig de rufe agăţat de un cocean. Râsul de pe lume, nu alta! Tre' să-i pui etichetă că-i divă sexy...altfel să te trăznească  dacă nimereşti! personajul! Te uiţi aşa...semi-perplex: "Băi, ce-are asta? I-a pus cineva praf de scărpinat în chiloţi? O mâncă spatele? Îi vine să sughiţe şi nu poate?" Te-ntrebi şi tu, ca omu'. Până şi Grey rămâne stupefiat...ceea ce iar nu e neobişnuit, aşa stă tot filmul, prins într-o uimire continuă. Aer de bad boy, privire fixă - a la Iohannis, atât de plată că nu te prinzi ce-i în capul lui: îl taie nevoia să dea mâna cu un prieten...ar supune-o foarte dur pe duduie...ar mânca o şaormă. Dar mai contează? Tot o pisică! Probabil vrea să pară acel tip misterios, care emană extaz prin simpla prezenţă. Foarte bine...atâta că nu-i iese, neam!
În afară mai asta, nimic. Nada. Nothing! Zero barat!

AAAA!! Stai că uitai! Mai e ceva ce mi-a plăcut mult: cei doi porumbei se plimbă cu planorul, pe l-apus de soare.  Muzică romantică, fâl-fâl-fâl printre nori...păsărelele, privelişte mişto, râsete zglobii.
Nimic deosebit, veţi spune - şi poate aşa va fi; dar pe mine m-a uns pe suflet...mi-a adus aminte de copilărie, când alergam într-un suflet la aerodrom, să văd avioane, planoare şi paraşute. Ce să-i faci? Aveam şi eu o pasiune! Acum, cu atâta evoluţie tehnologică, e mai simplu...paraşute sunt peste tot! Iar avion nu mi-am luat deocamdată...însă am o prietenă ce lucră pe la un departament de reparaţii şi face lansări zilnice. Numai să las precomanda, că se rezolvă...mă lansează unde-mi doreşte sufleţelul!



Dar am deraiat de la subiect! Vorbeam de umbrele lui Grey, filmul cult al generaţiei următoare. Eu oi fi prea bătrân să-l mai înţeleg. Dar nu-i bai, că oricum nu pricep nici Valentinul, nici Dragobetul, nici Halloweenul, nimic!
Deci: Fifty shades of Grey...de ce-o fi pe locul întâi în topul încasărilor la nivel mondial pe anul 2015, habar nu am! Atâta lumet, atâţia fani...pentru ce? Care e ideea? Femeia e o japiţă care vine cu gânduri măreţe, dar când de de bani acceptă orice...bărbaţii-s nişte obsedaţi, care dacă nu îşi cotonogesc drăguţele şi nu le ţin din scurt, nu se-ntâmplă penetrarea sferelor de dragoste, Asta-i iubirea? Gentleman în societate, monstru în pat - cum este şi tagline-ul filmului?

Prin comparaţie, am văzut şi un film cu Elvis Presley, Fun in Acapulco. Băieţi frumoşi, fete frumoase, mici, bere, gagicuţe frumoase şi Regele! Marele cuceritor..ocheşte o fată, îi cântă o serenadă, ocheşte alta, îi cântă o serenadă...



Drăguţel, deconectant. Dar, văzut în lumina vremurilor actuale, pueril! Păi faze d-astea fac copiii prin clasele gimnaziale...hai adolescenţii de-a noua, dacă-s mai înceţi. Nu oameni în toată firea, de 20 şi ceva de ani! Astăzi suntem mai elevaţi, mai atoateştiutori, mai unşi cu toate alifiile. Nu mai credem că femeia rămâne gravidă dacă-i pune mâna pe sâni vreun bărbat - cum se întâmpla acum treij de ani...
Lasă-i unui copil de doi ani o tabletă conectată la net şi află de mic care-i treaba cu barza. Pă ce-i aia, trăim în minciună? Ne batem joc de dreptul nostru fundamental este de a şti, de a cunoaşte?!

De ceva timp tot compar şi analizez...înainte vreme, ştiai ce e bine şi ce e rău. Filmele îţi prezentau două poziţii: Binele şi Răul, Albul şi Negrul. Binele câştigă, adevărul iese la suprafaţă ca untdelemnul, toată lumea fericită. Astăzi, tindem din ce în ce mai mult spre gri. Nu mai există Alb şi Negru, este doar Gri. Batmanul anilor '60 era bun, Jockerul era rău. Batmanul anilor 2000 este un erou chinuit de tot felul de nebunii, care vrea să facă bine, dar iese rău, care face bine părând că face rău. În esenţă este bun, dar nu chiar aşa. E Cavalerul Negru care se vrea alb părând negru.
Iubirea anilor'60 era simplă...niţică joacă, un cântecel, o mângâiere inocentă, complimente, jocuri de seducţie, o bosumflare prefăcută, un zâmbet şi sărutul final. Dragostea anului 2015 cum este? Un "te iubesc" insinuat, nişte jordine întinse pe spinare, o biciuire ca la carte, lacrimi de durere, o partidă luungă, perversă şi gata..."I don't make love, I fuck..hard". Aşa zice Cristi Grey.

Acuma, nu-s nebun să judec viaţa după filme. Dar totuşi, cinematografia este un bun indicator pentru gusturile populaţiei, care se traduc, apoi, în încasări. Iar declarativ, toată lumea vrea minunăţii. Vorbim vorbe mari, preluăm şi shareuim citate spirituale, elucubrăm aforisme pline de sevă interioară. Ăăăăă...acum îmi vine în minte vorba unui prieten: "Băi, ăşti-s nişte curve de oameni!". Cred că ar avea dreptate, pentru a descrie categoria la care mă refer acum...pentru că, aşa cum un pom bun nu dă poame rele iar un pom rău nu dă poame bune, nici un om care se extaziază la Umbrele lui Grey  nu poate dori, în cămăruţa inimii sale, o dragoste inocentă, cu serenade şi bătuciri de gene. Iar astfel de oameni, femei şi bărbaţi, sunt mult prea mulţi!  


Şi până la urmă, ce dovedeşte asta?
Cred că ne arată cât suntem ipocriţi, cât suntem de disperaţi după un sens în viaţă. Cât am decăzut de mult în ceea ce simţim şi ne dorim.
Citeam mai dăunăzi un blog...Doamne fereşte! Era una care scria un manifest că la ce să îşi mai facă probleme că e la ciclu şi pătează canapeaua taxiului sau scaunul de la birou! Ce, e normal aşa ceva, dacă aşa a făcut-o natura! Se pătează, deci există! Bravo, minunat, aplauze pentru independenţă! Desigur, coru' de gâsculiţe au sărit la admirat...ceea ce e democraţie, fiecare crede ce vrea.
Dar mi-a stat pe vârful degetelor să-i scriu: Măi fată dragă, dacă tu te găteşti pentru o petrecere şi în taxi îţi aşezi minunatul dos fix în pata de sânge pe care a lăsat-o pe bancheta una independentă ca tine, cum te-ai simţi? Surprins plăcută, aşa-i?

Cam asta e lumea de azi. Femei cu barbă şi nume de cârnaţi câştigă Eurovisionul, Charliul militează pentru libertate neîngrădită, chiar dacă asta înseamnă nesimţire, inima se mulează pe gosimea portofelului, Grey cel cu ace, b(r)ice şi carice devine arhetipul iubirii, De l-ar vedea Don Juan, s-ar răsuci în mormânt!

Minunat! Să bem pentru asta!!

Notă Fifty Shades of Grey: 3/10.