marți, 26 decembrie 2017

Colindă cu Hăi-Hăi!

Iată vin colindători...florile dalbe, noapte pe la cântători, florile dalbe!!

Colindele sunt primul semn că vine Crăciunul. Înainte să fim mai darnici, mai frumosi, mai cuminţi, mai cu lumină în suflet, apar colindătorii. Şi este bine.
Când eram mai mic, mă-ncingeam cu o talanga vreunei vaci din vecini şi porneam pe uliţe, la cântat. Eram mic şi singur...aveam traistă pe după cap, poezia mi-o ştiam şi mă bucuram enorm când primeam covrigi, nuci, biscuiţi populari sau - Doamne ajută!, câte o portocală. Dacă mă mai procopseam şi cu câte o monedă de-un leu, deja eram într-al noulea cer de fericire! 
Bine...mă mai muşca şi câte un câine, mă udam până la piele, răguşeam -  dar mă duceam acasă doar când pantalonii de lână îmi îngheţau pe mine şi se făceau tari ca o scoarţă de copac, de nu îmi mai puteam mişca picioarele în dânşii. 
Asta era de Neaţaluş, pe 23 decembrie, seara. Neapărat. Nu se exista să plec în altă zi.
Urma Pluguşorul, tot cu talanga de după gât. Apoi colindul cu grâul verde, în prima zi de anul nou. Uneori mă duceam şi cu sorcova, chiar dacă părinţii mă certau, pentru că doar fetele mergeau la sorcovit. (Poftim discriminare!)  

Deja la Pluguşor, Grâu şi Sorcovă, se colinda pe bani. Mulţi, puţini, nu conta...tot ce primeam, pupam şi băgam în traistă! Era altfel atunci...lumea mai primitoare, chiar mai răbdătoare. 

Acum, însă, ne-am schimbat. Mult. Colindele se mai păstrează, nu-i vorbă...doar că haotic. Şi practic, parcă  nici nu mai sunt colindători, ci doar cerşători. Cerşătorii de Crăciun.
Îi vezi de cum a trecut Sfâtul Nicolae...grupuri de 5-6 bărbaţi în halate albe; unul are un preş în cap şi zice că-i capră, altul o tobă legată la brâu. Intră prin magazine şi curţi, sau te asaltează pe trotuar, în duduit de tobă: Hăi-hăi-hăi! Hăi-hăi-hăi! La-mulţi-ani-cu-sănă-ta-te, tot-de-bine-s-aveţi-parte! Hăi-hăi-hăi! 
În primul rând, ăsta nu e colind...şi în al doilea rând: Staţi, fraţilor, că la Capră se vine la final de an! Ce căutaţi de pe acum?? Dar de ce nu veniţi din octombrie, ca să fiţi siguri că vă strângeţi banii? Şi zice unu':  "Ştiţi, că la noi în Maramu' aşa se face...". No, bine...zic! Atunci mereţi voi la Maramuu vostru şi veniţi la mine când se vine aici! La gătatul anului, nu acum!
Asta e cazul fericit în care poţi da replica şi colindătorii sunt oameni de înţeles. Dacă au ceva tărie la bord, ai pus-o...fără 50 de lei nu scapi. C-apoi cât să le dai? Câte un leu? Cică-ţi baţi joc de ei şi-ţi iei o scatoalcă!
Dacă mai eşti şi femeie, sau vreo tânără domniţă, ai pus-o de două ori...rămâi şi fără bani, plus că îţi şi ştergi cu mistria respectul şi avansurile neghioabe din obraz.

Eram zilele trecute într-o papetărie. La un moment dat se deschide uşa de la intrare şi apare un cap de ţigăncuşă: "Primiţi colindul"? "Nu - zice vânzătoarea, că v-m primit şi ieri. Şi oricum nu am ce să vă mai dau"! "Haideţi, doamnă, că-i Crăciunul..." - şi deschid uşa, mai năvălesc hlizindu-se încă 2 fete şi se pun pe cântat: "Deschiiiiide uşşşşşaaaaa creştineeeeee...că venim şi noi la tine, la mulţi ani, mulţi ani, cu bine!" Apoi, pe nerăsuflate: "Şilaanulcândvenimtotaşasăvăgăsim!" - şi-mi bagă un coş sub nas, să le pun bani în el, pentru colind. 

Le-am dat, cumva de jenă. La fel ca şi săraca doamnă de vindea..
Dar nu aşa se colindă. Nu cu agresivitate şi nu în bătaie de joc. Nici cu înjurături, nici cu cerşeală.
Colindul nu este despre bani sau covrigi, ci despre o stare. Prevesteşte un eveniment important în istoria omenirii...şi nu, nu e vorba de tăiatul porcului. Şi nici de venirea lui Moş Crăciun. 



Mă rog, chiar ne împiedicăm în toate detaliile?
De fapt, ia stai! Poate-s prost şi învechit...hai să ne unificăm, cumva, în manifestări!
Propun să fie Crăciun în fiecare zi! "Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi"! Perfect, să fie Crăciun! Zilnic! De 2 ori pe zi, ca să fim siguri!
Sau, mai simplu...colindăm fără Crăciun. Pur şi simplu, plecăm cu urătura prin sat: la Sfântul Ion, la Paşte, la Sfinţii Împăraţi, la Adormirea Maicii Domnului. De fapt, ptiu, am o altă idee genială! Hai şi mai simplu: ne colindăm în fiecare zi! Şi eficientizăm procesul, ca să ştim o treabă: "La mulţi ani ziua de azi - marcă banul!" - cu varianta rezumat cu urările subînţelese, când ne presează ceasul: "Bună ziua - marcă banul"!

Noroc că nu toată lumea este în viteză. Desigur, se scoate în evidenţă aspectul urât al societăţii... Este mai simplu, mai şocant. Uneori cred că şocul, explozia, cutremurarea conturează, de fapt, singura stare care ne mai scoate din letargie. Din tristeţe. Suntem ca nişte bolnavi în moarte clinică, ce mai au câte o tresărire doar când padelele de pe piept ne mai administrează câte un electroşoc. Doar atunci mai bate puţin inima.
Ştiu, e urât. Şi totuşi, mă uit în jur şi văd oameni din ce în ce mai apăsaţi. Tineri sau bătrâni, nici nu mai contează...viitorul este o angoasă fără perspective. Şi fără bucurie. Zapam astăzi pe net şi dau peste un...profil? Nu ştiu, Habar nu am...oricum, era poza unei domnişoare care se autodescria: "1,52 m de anxietate şi 21 de ani de tristeţe!". Chiar m-am cutremurat. 
Altă amică îmi spune, cu ocazia unei convorbiri telefonice: "Sunt depri, nu am nimic din ce îmi doresc. Nu am chef de nimic, nu petrec nimic. De ce aş face-o"?

Hai mă, chiar aşa? Am ajuns să ne reducem viaţa doar la nelinişte, spleen, tulburare, deprimare şi stres? Acuma recunosc...nici eu nu aveam toată ţigla pe casă când era mai tânăr...şi în multe momente m-am regăsit în simbolism. Dar nu am fost chiar muzul lui Bacovia, 'n puii mei!!
De cele mai multe ori, viaţa e nasoală. Are momente grele. Aşa merg lucrurile, nu le poţi schimba! Ori ţi-o faci cu mâna ta şi tragi ponoasele unor hotărâri greşite, ori pur şi simplu, se întâmplă rahaturi! Dar chiar aşa, nu mai există nimic să te bucure? Nu mai există nici o secundă de linişte? 
Eu am mâncat azi o prăjitură...Scutecele Domnului. Cele 3 minute cât a durat să-mi termin bucăţica au fost în top 2 momente mişto de anul acesta! Simţeam aroma de nucă şi vanilie de la cerul gurii până-n fundul creierului şi vârfurile degetelor - pe cuvânt de vă mint! A fost o delectare, o superbitate, o sculpură pe bobul de muştar! Mona Lisa lui da Vinci, concentrată într-o linguriţă! 

No, mai pot spune că-s trist? Pana calului, aş minţi! 
Şi apoi mai e o problemă: de ce aş alege să minimizez importanţa clipelor frumoase din viaţa mea, pentru a permite doar angoaselor să mă definească? Mă fac mai sensibil, mai inocent? Atrag dragostea în viaţa mea? Adică nu ştiu...mă tot întreb unde-i logica când simţi nevoia să te prezinţi cu fricile tale. Sau cu bolile tale. Sau cu defectele tale.
În curând o să ajungem la dialoguri de genul: 
"Bună, sunt Ixulescu!"
"Bună...eu sunt...de fapt nu contează...dar îmi vine să-mi tai venele pe lung. Şi mă întreb de 21 de ani de ce nu o fac. Sunt un copil mic şi singur, care are nevoie doar de ocrotire. Salvează-mă! Fii eroul meu, te implor! De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?"

Fericire! Ieee!!!
No, d-aia colindăm în halul ăsta! Pentru că nu mai ştim ce e bucuria. Şi nu poţi oferi ceva ce nici măcar nu mai ştii că există. Dacă doar ar lipsi, nu e problemă! Foamea vine mâncând! Încercând să o dăruieşti, te împiedici şi tu de ea, în mama mă-sii! Pleci la urat, calci într-o balegă, te pufneşte râsul şi tot ieşi din "depri"... dar dacă nici nu ai deschidere, cam nasol! Nimeni nu bate la porţi închise!  

Mă oftic, viaţa ar putea fi altfel. 
Sau...la fel...dar noi am putea fi altfel. Am putea să o percepem altfel. Poate mai cu detaşare...fără aşteptări nu există dezamăgiri. Iar fără dezamăgiri nu sunt motive de tristeţe. 

Uneori, societatea pare o pată uriaşă de mucegai. Dar  chiar dacă ar fi aşa, tot mai există şi flori, din loc în loc. Se mai găsesc oameni, şi nu puţini, care încă mai au puterea să dăruiască. Să vestească bucuria; să facă slalom printre neajunsuri, să le ducă-n spate cu demnitate. 
...şi să colinde. Pe uliţă, prin tramvaie, pe la scări de blog, poate chiar în gând.

Încă e bine.



P.S.: Dacă nu v-a trecut depri până acum, ascultaţi colindul de mai sus, fără sonor. Dirijorul face toţi banii!!
Bine...e impropriu spus "ascultaţi"; dar aţi inteles la ce mă refer. :D

Un comentariu:

  1. Acum,că tot ai amintit de colinde si colind,imi amintesc cu bucurie de vremea cand asteptam cu nerabdare sa merg cu colindul. Mama impreuna cu mine,alegeam un prosop,nici prea mare,nici prea mic(pt ca atunci eram nevoita sa merg acasa sa il descarc) pe care mama il cosea pe laterale si dintr-un cordon vechi,imi facea toarte si gata traista. Atunci erau zapezi mari si eu mica,dar impreuna cu ceata,incepeam colinda. Casele oamenilor erau luminate,portile curtilor deschise si cainii legati. Rasuna satul de vocile colindatorilor,iar cand intalneam alta ceata,aratam unii altora ce am primit:covrigi,nuci si mere. Totul era bucurie! Inghetata si fericita ajungeam acasa. Ce vremuri frumoase si pline de farmec.

    RăspundețiȘtergere