marți, 5 aprilie 2011

Visul unei nopţi de (primă)vară

Că România este o ghenă de parameci, gunoaie şi sugărori, se ştie. Am spus-o şi eu de atâtea triliarde de ori, încât am împresia că-s o placă stricată, care se învârte în derivă. Deci nu, nu mai are rost să afirm o evidenţă pe care o poate observa şi un orb. S-a atins maximul idioţeniei, nu se merită să fac risipă de energie; însă din când în când mai apare ceva.. o nouă culme, care să mă facă să rămân perplex în faţa realităţii. M-am obişnuit; suntem o naţie în cădere liberă şi ţintim mereu spre absolutul ei. Însă uneori, se mai întâmplă ceva...genul acela de lucru, care îţi împarte existenţa în două: înainte şi după. Este ca o palmă divină, care te trezeşte din letargie şi te face să realizezi că ai greşit; mult iubita şi stimata noastră patrie nu este atât de rea pe cât credeai...ci mult, mult mai rea. Inimaginabil de rea. Odios de rea. Meschin de rea.

De pe Lună, ograda naţională se vede ca o pată întunecată şi cangrenată într-o mare de lumină şi culoare; un buboi imflamat pe faţa unei planete netede ca un cur de bebeluş, o glumă proastă pe care Mama Geea şi-o joacă sieşi.
Din avion, se observă şi detaliile: casă-casă-boschet-şanţ-boschet-boschet-izlaz-coteţ-izlaz. Adevărate urme de civilizaţie, băi tată!
Dar dacă îţi muţi privirea mai acana, spre...orice altă direcţie în princiu, orăşel-autostradă-câmpuri parcelate-autostradă-orăşel-câmpuri parcelate-mai multe câmpuri parcelate-autostradă-autostradă şi iar autostradă...Sesizaţi diferenţa? Noi avem multe izlazuri cu boscheţi decât restul umanităţii, în papucii mă-sii!! Deşi...e uşor de înţeles: în vine ne curge sânge latin, de mari iubăcioşi; dacă nu am avea tufe şi ne-ar apuca brusc extazul casanovic, unde ne-am mai exercita moştenirea genetică? Pe imaş, ca dobitoacele? La naiba! E bine şi eco, e bine cu plata în natură, dar chiar aşa pe teren viran, să te tragă curentul la amigdale? Păi, oameni suntem, sau cârlige de rufe?

Românii sunt o enclavă de sălbăticie în mijlocul unei zone metropolitane, o rezervaţie de barbari într-un centru comercial. Locul nostru ar trebui să fie la un muzeu dedicat ciudăţeniilor naturii, pentru că rar ai ocazia să întânleşti aşa ceva într-o viaţa de om. Ştiam, bănuiam că tribalismul nu are o arie de răspândire prea întinsă. Aici suntem noi, acolo sunt ei: 2 mulţimi separate, total diferite; 2 entităţi distincte, care nu se pot intersecta niciodată, care nu se pot reuni niciodată. Ce e-n A şi nu e-n B?? Totul!! De treci codri de aramă, de departe vezi albind şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. De cum treci în cealaltă lume, simţi diferenţa. O vezi, o miroşi o atingi. O iei de mână şi zburzi pe câmpii. Râzi, pentru că ai evadat.

Soarele străluceşte mai tare, cerul este mai albastru, iarba este mai verde. Mi-e milă să calc pe trotuar, pentru că nu e fir de praf pe nicăieri; mă oftic că nu am învăţat să levitez...îmi vine să mă descalţ, pentru că oricum ştiu că nu mă voi murdări. Toate strălucesc, toate-s vechi şi nouă-s toate. Metalul nu are nici o pată de rugină, vopseaua nu e scorojită pe nicăieri, gardurile nu stau într-o rână, aerul nu este îmbâcsit de smog şi arome îndepărtate de bălegar. Nu faci slalom printre cerşători, nu rişti să te muşte de...obraji nici un câine mai tupeist. Nu vezi mucuri de ţigări aruncate anapoda, nu calci pe covoraşe rustice de seminţăraie şi ambalaje de chipsuri. Sunt înconjurat de o lume multicoloră din lego, modelată de un copil mult prea atent la detalii. Aleile nu au pavele lipsă, străzile pietruite nu sunt întrerupte de nici o fleaşcă asfaltică; clădirile nu sunt jerpelite pe la colţuri din cauza vreunei buruieni buclucaşe, zidurile nu sunt mucegăite, pasajele nu miros a urină stătută şi a rahat.



Şoseaua este aglomerată, dar îmi ţiuie urechile de la atâta linişte. Sunt uşor surprins să o văd atât de dreaptă...la noi nu este aşa (nu mă pot aşeza nici acum în bune condiţii, datorită gropanelor de pe pista românească, pe care le-am simţit până-n fundul capului). Ei nu au tranşee pe şosele...se pare că nu au auzit de ultima fiţă în domeniu de trasport. Proşti, nene, needucaţi. Ţărani tradiţionalişti şi fără spirit inovator!
Claxoanele nu îmi sparg timpanul (pesemne ăştia sunt atât de idioţi încât nu i-a dus capul să-ţi doteze trocaletele cu goarne de atenţionare a gagicilor), înjurăturile nu îmi siluiesc neuronii - deci nici nu pleznesc de masculinitate...pe cuvânt, creaturile astea au cam multe lipsuri.
Ici-colo pâlcuri de oameni discută ori se plimbă cu bicicleta sau cu rolele. Nu mă cunosc, dar mă salută cu zâmbetul pe buze, pentru că... nici până acum nu ştiu de ce. Bănuiesc că-s pe etnobotanice sau ceva...


La noi e ţara lui "ce te uiţi, bă urâtule?". Ei îmi zâmbesc. Nu am înţeles cum pot face asta; şi ei au probleme, şi ei au greutăţi. Un nene taximetrist care îşi verifica cu o uşoară agitaţie ceasul, îmi mărturiseşte că se grăbeşte puţin pentru că trebuie să fie prezent la al doilea job; ce să-i faci? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget. Sau cum spunea un alt filozof contemporan mai pe de-a dreptul: Viaţa-i grea, copiii-s multe, fraierii să suge...ăăă...fraierii este proşti.

Nici la ei nu e vreun Rai de firmă sau ceva de gen. Şi ei au lichelele lor (cum mă atenţiona "prietena mea aiurită"), şi ei au cretinii lor; rasa umană este eminamente tembelă, dacă e să o iei chiar de la esenţă. Cred că Dumnezeu iubeşte proştii, altfel nu ar fi făcut atât de mulţi...si nu există ţară pe planeta asta, care să facă vreo excepţie (România este vârful moţului la moţ, în privinţa asa - în sfârşit, ceva la care excelăm; Iupiiiii!!!). Ştiu că nicăieri în lume nu există mega-splendoare şi palate cu cohorte de virgine care să îţi îndeplinească orice dorinţă, dar mai ştiu că oriunde în lume este mai bine ca la noi, din orice punct de vedere ai privi situaţia.

Noi am uitat să trăim. Nu avem de ce să zâmbim. Fiecare are lumea lui, propriul său pacheţel de problemuţe. Nu există coeziune, colectivitate; Only you are responsible for you, cum spunea Întâiul Fiu Al Neamului, în rarere-i momente de sinceritate. Păi ia stai mătălică niţeluş... şi cam cine ai vrea să te ajute? Statul? Da ce, Statul te-a făcut? Statul e mă-ta, să aibă grijă de tine? Nu-ţi convine, trebuia să te învredniceşti să te naşti pe alte meleaguri!
Studiile europene arată că suntem ce-a mai pesimistă seminţie de pe continent. Hai, să mori tu! Bă psihologistule....noi avem pe Moni şi Iri si Pepe şi...cum o mai cheamă şi p-aia? Dacă nici asta nu e prime-time special, ce altceva ar mai putea fi? Jay Leno? Hai băi fetelea, fă-te boc şi du-te acasă cu boşorogii tăi! Sugi o ceapă şi taci! Cum să te distrezi dacă nu îţi mai clăteşti ochii cu vreo grasă cu ugerele până-n genunchi, dacă nu mai asişti la vreo elegantă şi neaoşă ţigăneală între starurile de primă mână. De fapt...ce zic eu de primă mână? Ptiu, ptiu, ptiu, ce prostii îmi ies pe gură! Astea-s staruri de amândouă mâinile, bei nenicule, bei!! Învaţă şi ia aminte!!
Noi nu avem de ce să zâmbim...ne doare burta de atâta râs!! Bântuie veselia printre noi, mai ceva ca moartea printr-un oraş atins de ciumă.

Noi nu avem de ce să zâmbim? Nu cumva eşti cam prost? Uiţi că am ieşit din criză, încă de pe 1 aprilie? So...Let the riches come! Abundenţa mă sufocă..help, help!! I need some fresh air, pls! Şi Dumnezeu a fost pe frecvenţă, pentru că mi-a auzit ruga; se pare că am intrat din nou în căăăă..criză; dl. Minibăs cică ieşim iar, pe 13 mai ora 9 fix - matinali frate...cine se scoală de dimineaţă, înseamnă că s-a culcat cu găinile; elementar, dragul meu Watson, elementar!
Suntem un neam uşor nehotărât. Intrăm-ieşim, intrăm-ieşim...nu avem stare deloc. Sau poate o fi tot pe sistem de "Buzele taleeeeee, două petaleeee, când le sărut mă tooopesc pe picioareeeeee"...mai ştii? Of, IUBIREA!!!
Nu sunten neam nehotărât, doar unul foarte iubăcioc! Iubim orice şi pe oricine (mai ales dacă ne ia ochii cu o găleată de orez), chiar şi pe Criză...d-aia nu ne putem dezlipi de ea. "Iubeşte-ţi duşmanii", aşa scrie la Carte!

A venit timpul să mă întorc. Mă simt ca un condamnat la moarte, care este readus în carcera sa şi îşi aşteaptă sentinţa. Sunt romn, ce altceva mai am de făcut? În urechi îmi răsună o voce suavă: "Las', că toţi murim; numa' te rog eu, nu muri acum, că nu am bani să te îngrop". O fi celălalt eu...nu sunt sigur. Sunt român, dar trăiesc cu speranţa că îmi voi învinge karma asta diabolică şi viaţa viitoare mă voi reîncarna într-o fiinţă mai evoluată; o râmă ar fi perfect.
Nu-mi vine să cred ce fac, revenirea mă şochează. Sunt uimit şi foarte, foarte speriat. Nu are rost să mă zbat, nu îmi fac decât mie rău. Sunt bulversat. Un gust amar, mult prea cunoscut, mă inundă. Mi-e scârbă.
A fost un vis...unde am găsit tot ce am pierdut aici. Am găsit-o pe Ea.
A fost doar un vis. Sau nu?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu