marți, 10 noiembrie 2009

In memoriam

Motto:
"M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea..."
[Gheorghe Dinică]







____________________

S-a stins din viaţă unul dintre cei mai mari actori români.
Deşi sunt incapabil momentan să mai gandesc ceva, realizez cât se poate de lucid că nu sunt eu în măsură, nu merit să laud sau să îmi exprim apecierea pentru Maestrul Gheorghe Dinică. Pentru că orice aş spune, ar fi doar o infimă parte din tot ceea ce merită...şi nu am curajul necesar să îi dăruiesc ceva care nu este demn de domnia sa.
Totuşi, aş vrea să subliniez o idee micuţă:
Maestrul Dinică a copilărit într-o vreme mult mai tulbure din punct de vedere politic, mult mai grea economic decât tot ce am prins eu. Nu provine dintr-o familie de mahări cu pile la preşedinte, cu biştari din vânzări anterioare sau asfaltat virtual, nu are bolid la poartă şi Vuitoane agăţate ostentativ de ulucile gardului. Nu a apărut prin ziarele colorate ale vremii, nu are la activ nici o creere de chiloţi, ştrampi sau tichii de noapte.
Totuşi, a reuşit ceva ce hapciupaliicii si diveniile actuale nu vor reuşi în vecii vecilor. A reuşit să câştige respectul a milioane de oameni... să facă să bata inimile a milioane de oameni la unison, doar prin talent şi prin farmecul personalităţii sale. Nu cu mită...ci prin muncă asiduă şi seriozitate.
A avut doar un talent enorm, şi o scenă; de aici şi-a început misiunea...de aici năştea ropote de aplauze...de aici ne-a privit mereu şi o să ne privească pentru totdeauna.

Doar pentru această fărâmă de adevăr, merită respectat. Sincer şi din toată inima. Pentru că a avut puterea să se ridice deasupra mediocrităţii umane, pentru că a străbătut drumul succesului de la bază şi pentru că nu a furat startul. Pentru că a izbândit prin forţele proprii...

Lucian Mândruţă întreba la "Observator": "De ce trebuie să moară asemenea oameni??" Păi...în primul rând că efemeritatea caracterizează această stare de fapt. Apoi, omul a murit; Gheorghe Dinică trăieşte, pentru că harul nu dispare niciodată.

Un comentariu:

  1. Da, şi-a câşigat respectul unora din noi, al celor care l-au ascultat, nu numai auzit. Dinică a rămas cu noi, ca amintire a vremurilor bune, ca popas din mizeria în care ne luptăm. Să ne trăiţi, maestre!

    RăspundețiȘtergere