sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Explozie lugubră


4M.M. with love

APLAUDÁ, apláud, vb. I. Intranz. A bate din palme în semn de mulțumire, de aprobare, de admirație. ♦ Tranz. A-și exprima mulțumirea, aprobarea, admirația față de cineva sau ceva prin aplauze. [Pr.: pla-u-] – Din fr. applaudir, lat. applaudere.
[Dicţionarul Explicativ Român,
http://www.dexonline.ro/]

De ce se aplaudă la ceremonii funerare??
Băi, voi sunteţi întregi cu capul?? Aveţi capetele seci şi viermănoase? Cine a mai inventat şi obiceiul acesta de "bon-ton"? Trece dricul, în spatele lui familia îndurerată plânge în hohote, din când în când se claxonează a jale...pe cuvântul meu că eu nu găsesc nimic de aplaudat aici! Cam cât de cretin să fii, ca să faci aşa ceva?
Am înţeles că persoana care a plecat în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin, este un mare artist; unul dintre cei mai mari pe care i-a dat ţara asta...am înţeles că se aplauda de cum punea piciorul pe scenă...dar să baţi din palme când trece pe lângă tine, el fiind întins pe catafalc?? Ce e asta? Cum aşa ceva?? Şi nu mă luaţi acuma cu alegoria aia debilă de viaţă-scenă, cu actorul şi-a încheiat ultimul spectacol, că nu ţine! Adică...să presupunem că eşti un cineva; şi trăieşti lângă alt cineva...îl vezi zi de zi, vorbeşti cu el, îi spui păsurile tale şi el pe ale lui, râdeţî, glumiţi, plângeţi, suferiţi împreună, învăţaţi unul de la celălalt. Şi apoi, printr-o întâmplare nefericită, trece la cele veşnice...Păi ţie îţi mai stă mintea la aplauze???
În primă instanţă, când primeşti vestea, nu realizezi nimic...dar lacrimile îţi curg în neştire. Nu îţi vine să aplauzi...
Apoi, pe măsură ce orele trec, şi te vezi încomjurat de lumânări aprinse, apoi coroane, apoi un coşciuc frumos lăcuit, îmbrăcat în dantelă albă şi aspră, lacrimile iar îţi inundă ochii...deşi încă nu realizezi pe deplin de ce. Doar plângi. Deci, nici urmă de aplauze.
Urmează priveghiul...când îţi simţi inima grea, atmosfera este apăsătoare, ochii te ard de la atâtea lacrimi, iar de pe masă te priveşte un chip senin, surâzător şi rece. În cameră plutesc încet aburi grei de alcool medicinal amestecat cu miros de ceară topită, o pâlpâire tremurată îşi împleteşte foşnetul timid cu cântecul de jale care zboară lent, cu aripi cernite, pe deasupra capetelor, iar lumânările sfârâie afară, într-o tânguire neîntreruptă. Nu te chinuie nici un dor de aplaudat...
Pe braţe, sicriul scăldat în stropii neputinţei părăseşte încet încăperea...maşinile claxonează a deznădejde, preotul cântă încetişor o elegie mortuară, iar coroanele multicolore îşi pornesc marşul funebru. Fiecare obiect, fiecare gest emană o durere adâncă...un doliu solemn care te zdrobeşte cu fiecare pas pe care îl faci spre cimitir. Curând, chipul care îţi surâdea calm este acoperit de pământ...soldaţii dau onorul, lacrimi de sânge îţi sapă din nou obrajii. Nici urmă a vreunei dorinţe de a aplauda.

Peste luni , ani, te uiţi la fotografii, asculţi câte o înregistrare veche, îţi pui un film...şi un val cald de melancolie se revarsă peste tine, înspumat şi îngheţat. O rouă fierbinte îţi spală din nou ferestrele dărăpănate ale sufletului...dar nu, nici acum nu ai chef de ovaţionat.

Păi şi atunci, cine a inventat obiceiul acesta meschin? Cum să te ducă mintea să baţi din palme, când alţii înoată printr-un trecut zdrenţuit? Cum să faci aşa ceva? Ca omagiu??? Păi...băi imbecil chiaun şi ipocrit! Asta e doar făţărnicie cruntă, nu ofrandă de respect. Aprinde o lumânare, dacă eşti î stare...spune o rugăciune pentru bietul suflet...sau orice altceva te taie capul! Fă orice ai mai auzit că se face în astfel de împrejurări triste, numa nu îţi lovi palmele ca un debil mintal rupt de realitate!
Aplaudă când o muri mă-ta, să te vedem dacă ma poţi! Că poate şi ea a cântat în tinereţe, a jucat într-o piesă de teatru sau a avut contact cu lumea artistică în vreun fel! Mai eşti în stare de ceva, băi ipocrit descreierat?? Sau ţi-ar conveni să facă altcineva asta?? Îţi convine să crăpi de durere, iar altul să ropotească în creierii tăi sfârşiţi?

Ieri, Vagabondul Propriei Vieţi a fost înmormântat cu onoruri militare, în aplauzele furtunoase ale mulţimii de admiratori (pe şleau gură-cască).

Odihneşte-te în pace, Maestre Dinică!

Un comentariu: