marți, 29 septembrie 2009

Câteva frânturi dintre iluziile exaltate care macină un ochi privitor




By Andra (Guest-post)

Motto:
“Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”

Ce este omul? Profa mea de biologie din liceu spunea că omul este ceva distinct, care se află pe treapta cea mai de sus a evoluţiei, ceva dincolo de limita superioară a ei. Suntem fragili, firavi, o trestie în vânt sau un grăunte de nisip într-un ocean de vise…Suntem nişte animale superioare…înzestrate cu o inteligenţă care nu o folosim, care ne încurcă. Suntem Homo faber, Homo creator, Homo urbanus…suntem doar nişte animale care îşi ghidează viaţa după nişte instincte. Uneori, după modul cum ne comportăm, parcă jignim până şi regnul animal; aşa că doamna profesoară de biologie cred că avea dreptate…suntem ceva în afara canoanelor.

Am ajuns în mileniul III. Pe mica noastră planetă albastră am exploram totul…se spune că am descoperit totul; de la misterele din abisurile oceanelor, pâna la enigmele celor mai întunecate păduri exotice şi secretele nemărginite ale Universului. Avem cunoştinţă despre cel mai mic atom al corpului uman, am spart lacătele cunoaşterii în orice domeniu. Acum vreo câteva mii de ani te numeai filosof dacă ştiai chimie, biologie, nutritie, matematică, fizică, istorie, literatură, religie, medicină…măcar o picătură din caleidoscopul vieţii; astzi te numeşti savant…dar într-un singur domeniu. Am evoluat atât de mult, încât nici nu mai suntem capabili să cuprindem cu mintea toate minunile fiecărui domeniu din propria noastră activitate. Avem nevoie de inteligenţe artificiale…deşi după unii, ne folosim doar 5 % din capacitatea creierului. Dacă am utiliza 20, 50, 80, sau chiar 100%....cine are curaj să ghicească de ce am fi în stare?? Poate vom comunica prin puterea gândurilor, poate vom mişca obiecte, poate vom inventa o existenţă de sentimente sau crea mici universuri personale…poate vom fi proprii noştri Dumnezei. Sau poate doar vom înţelege, în sfârşit, ce înseamnă să fii OM.


Am evoluat atât de mult…prea mult a înţelege. Şi totuşi, pe noi ne-am uitat. Avem pretenţia că suntem cine ştie ce popoare civilizatoare, că am ridicat relaţiile interumane la rang de artă. Avem drepturi primordiale, organizaţii mondiale care să ni le apere, principii. Avem doar o viaţă compartimentată şi goală…

Dar mă tot îndepărtez de subiect. Deşi mi-am propus să scriu despre ceva, tot fug de acel lucru…parcă mi-ar fi frică chiar şi să îl pomenesc. Poate este mai greu începutul…sper ca odată abordat, să am curajul să…măcar să mă întreb sincer despre ce am eu ascuns prin fundăturile minţii.

Genetic, suntem nişte fiinţe sociale. Ceva din adâncul nostru ne atrage spre a ne împărtăşi cu cineva. Se spune că este un obicei, că “aşa se face”. Nu poţi fi un pustic absolut, nu poţi trăi departe de ochii celorlalţi oameni. Sau poate da…dar atunci ai nevoie măcar să îi simţi aproape. Măcar să ţi-i aminteşti…ceea ce înseamnă că la un moment dat al vieţii, nu ai fost un om singur.
Cu toţii alergăm să ne îndeplinim nevoia aceasta…a devenit un sport chiar. Dar cumva, printr-o ironie a sorţii, sfârşim, de cele mai multe ori, prin a fi sechestraţi pe propria noastră insuliţă uitată în largul oceanului.

Oamenii de ştiinţă spun că emitem feromoni, că ne găsim “jumătatea” (hehehe) după modul cum sunt descifraţi aceşti stimuli. Că totul este chimic, la nivel de imagine. Suntem atraşi de ceea ce percepe ochiul…deşi toate domnişoarele autohtone au ridicat sentimentele şi adâncurile inimii pe piedestal de cristal. Aşa suntem îndoctrinaţi în fiecare moment…ne-m creat un stardard, pe care încercăm să îl atingem cu toţii. Vrem să fim traşi la indigo cu toţii, să fim…atrăgători. Să avem cârlig. Să fim valabili. Doar că uităm că nu trăieşti alături doar cu o imagine tunată, pe care o scoţi în oraş la film. Conştient asta vrem…dar inconştient ne căutăm pe cineva care să ne înţeleagă, care să ne completeze. Asta înseamnă cineva diferit…nu extras dintr-o cărţulie de codexuri. Imaginea se duce, dar spiritual nu.
Poate de aceea eu nu cred în dragoste la prima vedere. Pentru că atunci vezi doar un trup…Nu cred în acel “declic” imediat, acea scânteie care îmi aprinde vâlvătaia dragostei din suflet. Nu cred că dacă îţi zăreşti prsupusa viitoare pereche, ar trebui să ai pocnituri şi urale în urechi, să vezi artificii sau să simţi că locul se învârte ca o sfârlează neastâmpărată.
Nu cred în nimic…şi totuşi încerc inconştient să fiu în rândul turmei. Un animal social, ghidat de instincte primare sau porcării de convenienţe sociale. Încerc să fiu altceva, dar termin prin a câştiga Cupa Aurită Clişeelor. Urăsc manelismul…pentru că ei au făurit o lume a aparenţelor; dar uneori, am impresia că sunt un reprezentant de seamă al acestui curent cultural şi umanist.
Ei şi-au construit o lume părelnică, a convenienţelor. Un gest nu spune niciodată ce este, şi trebuie de-secretizat. O privire aruncată aiurea prin tramvai are subînţelesuri descifrate doar de maeştri, culorile pe care le purtăm au o anumită simbolistică, cuvintele noastre au dublu înţeles. Şi de cele mai multe ori, aşa este! Pentru că tuturor ne este frică de realitate…Doar că, după o relaţie de o anumită durată, avem curajul să să ieşim dn carapace, să ne deschidem spre partener. Iar atunci apar soţi violenţi care bleastămă momentul când au spus “DA”, apar adevăratele doamne-domnişoare abjecte (sau "ţărănci curve proaste", cum le onorifică un prieten), devoratoare de masculi, apar copii părăsiţi sau cei gen “prezervativ găurit” (cum spunea o glumă…mai în glumă, mai în serios).

Totul ne facem doar noi, cu mâna noastră. Culegem ceea ce semănăm, avem ce ne dorim. O lume a himerelor, un cerc extrem de larg, al deziluziilor reglementate de normele sociale în vigoare.

Uneori avem ceva…nu ştim că este la noi, cât este de preţios; şi alergăm cu disperare să îl pierdem…pentru a avea de ce să ne pară rău. Şi nu regretăm “ceva-ul” în sine, ci ceea ce reprezenta el…ceea ce ne dădea singularitate şi lumina de a străluci în bezna ipocriziei. Dar aşa spune lumea, aşa se face! Aşa este corect, aşa este bine şi frumos! Nu suntem “oameni buni”, dacă nu avem regrete. Credem că undeva în viitor, vom acţiona mai înţelept. Uităm, însă, că vom fi aceleaşi persoane, aceleaşi fiinţe măcinate de temerile viitorului prezent.

De aceea este atât de delicat, chiar periculos, de a da sfaturi; în primul rând că experienţa se câştigă cu vârsta, dar totul diferă de modul de percepere al realităţii. Nu e întotdeauna adevat că un copil ar trebui să asculte de cineva mai mare, pentru că mintea tânără este clară, neîntinată de uzanţele social,este inimitabilă. Iar în al doilea rând…pentru a avea pretenţia că îndrumi pe cineva, trebuie să înţelegi cu adevărat situaţia. Trebuie să o întorci pe toate feţele, să îi vezi dedesubturile, să o rumegi până la ultima firimitură, să o gândeşti ca şi cum ar fi a ta. Doar că toate astea cert timp…timp de folosire a puterii creierului îmbinată cu cea a sufletului.
Dacă nu facem toate acestea…de cele mai multe ori, sfârşim prin a apela la aceleaşi nenorociri de tipare care ne bântuie mintea. Sfârşim prin a vorbi vorbe şi a mesteca cuvinte de oameni aparent inteligenţi. Sfârşim doar prin a ne petrece timpul, fără a spune ceva care să aibă aplicabilitate în practică; doar un amărât de discurs, estetic din punct de vedere al formei, dar zdrenţăros la fond. Ajungem să murim câte puţin, în fiecare secundă.

De aceea i-am admirat întotdeauna pe cei care au puterea de a povăţui, de a te îndruma spre acea linişte care îţi odihneşte sufletul.

De aceea sunt doar un biet om ipocrit, un manelist fără urmă de raţiune. O imagine hidoasă, creată cu scopul de a induce în eroare, de a înşela. Un nenorocit de produs, proaspăt ieşit de pe linia de ambalare a Obştii Moderne.

P.S.: E o mizerie, o utopie, ideea aceea de a schimba lumea. Un singur reprezentant al speciei, care modifică total şi din rădăcini modul de gândire al confraţilor. Pentru că, în primul rând, lumea nu este o maşinărie în care toţi reprezentăm o rotiţă strategică! Asta am vrea noi să credem, dar nu este aşa (din fericire). Din punct de vedere genetic şi empatic, ea înseamnă BIODIVERSITATE.
Pentru a fi fericiţi, nu este nevoie de a trăi într-un loc după chipul şi asemănarea noastră (totul, la nivel psihic). Este nevoie doar de a găsi puterea să ne rupem măştile, să ne comportăm aşa cum simţim în adâncul sufletului…Aşa cum am vrea să fin noi înţeleşi de o terţă persoană.


P.P.S.: cred că m-am abia am terminat de şi eu cu molfăirea intelectuial-filosofă a frânturilor de gânduri. Aşa că rog a nu se lua în serios cele scrise mai sus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu