“Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri”. Aşa se spune. Dar nimeni nu se aşteaptă ca vorba aceasta să devină realitate. Nimeni nu visează la acest lucru, nimeni nu se strofocă să îl ducă la îndeplinire. Ce mai? Nimeni nu îşi bate capul cu nişte simple vorbe aruncate în Vântul Schimbării (nu contra – pentru că ştim cu toţii ce se întâmplă când execuţi vreo acţiune împotriva vântului).
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.
De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)
O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.
Şi totuşi...deşi la nivelul mentalităţii mondiale, plaiurile noastre nu se înscriu în competiţia pentru titlul de “ţară a tuturor posibilităţilor”, pentru cunoscători, ele (adică picioarele şi gurile noastre de Rai ) au câştigat de mult trofeul, centura, sticla de şampanie, banderola, şi cam tot ce este de câştigat la categoria asta. Deci, mi se pare firesc ca într-un asemenea spaţiu miraculos ca totul să prindă viaţă, iar irealul să devină real. Chiar şi vorbele aruncate aiurea pot trece în profanul zilnic...ceea ce ar înseamna că prostia ucide pe capete! Nu alcoolul, nu viteza, nu neglijenţa, nu oboseala...ci imbecilitatea în stare pură, bine hrănită şi grăsană cât un porc numa’ bun de tăiat la Ignat. Neghiobia noastră cea de toate zilele, în care ne scăldăm zilnic, plini de voioşie şi nesaţ.
De când este la începutul claselor primare, elevul învaţă să nu înceapă să scrie din partea de jos a paginii, pentru că se va murdări de cerneală (sau pastă, sau mină de creion). Plus că nicăieri pe planetă nu se scrie de jos în sus (chiar dacă se mai scrie pe verticală sau de la stânga la dreapta...niciodată de jos în sus). Aceeaşi logică este şi în pictură: prichindelul învaţă că nu se pictează de jos în sus, pentru că se morfoleşte de culoare (chiar dacă proporţiile le mai nimereşte, sau le respectă cu sfinţenie). Aşa este logica unor lucruri...începutul lor este de sus.
Păi şi atunci cine i-a pus pe meseriaşii ăia a lu' peşte să dărâme un zid de la temelie? Chiar dacă aşa ar fi hotărât vreun inginer care trăieşte într-o lume cu susu-n-jos, tu, ca muncitor, nu ai creier să te gândeşti că dacă distrugi fundamentul, peretele ăla, nenorocitul, îţi pică fix în cap? Cam cât ia să gândeşti chestia asta? Sau la noi nu se merge pe învăţăminte apriori şi totul trebuie experimentat întâi, ca să vezi ce se poate întâmpla? Sau poate moartea pe şantier luptă cu disperare să devină sport naţional? (pe principiul “Luptăm, luptăm – murim - şi câştigăm!”)
O să spuneţi, probabil, că mi-ar cam trebui o dunguliţă roşie şi năstruşnică la buletin; însă, sincer vă spun: când am auzit că unii s-au apucat să dărâne un perete de la bază, eu m-am pus pe râs. Un râs din acela isteric, cu lacrimi şi dureri de stomac...care s-a cam întrerupt brusc, când am auzit că a murit un om din toată porcăria asta. (care, nesimţitul, nici nu purta echipament de protecţie...). Eu nu am auzit de vreun echipament anti-prostie. Şi oricum...dacă ar fi avut vestă reflectorizantă, mănuşi, cască şi alte porcării din astea, bucăţile de beton căzînde (adică în cădere) îl ocoleau? Se speriau de benzile alea fosforescente şi făceau stânga (dreapta) împrejur, aşezîndu-se cuminţi la locul lor?? Băi oamenilor! Reveniţi-vă-ţi măi, ce naiba??? Chiar aşa? Hainele alea sunt cu protecţie...pentru a nu îţi murdări tricoul de venire la lucru; Mănuşile te apără de bătăi în palmă şi de mici accidente; casca aia e bună când îţi mai pică ceva în cap...care nu are câteva zeci de tone. În concluzie, e bun echipamentul, dar nu e Dumnezeu să te păzească de toate relele – mai ales de neglijenţă (ca să fiu ceva mai elegant) crâncenă.
De exemplu: am înţeles – cel puţin, nimeni nu a urlat din cauza asta, deci aşa presupun) că nenea ăla de a murit strivit de pod mai ieri, purta protecţia; dar degeaba....pentru că un coleg mai...ameţit (nu în sens de “beat”) a încurcat manetele între ele şi l-a făcut afiş. Cum a fost posibil aşa ceva? Nu ştiu, dar asta este.
Inginerii japonezi au ajutat la construirea tunelului Marmaray, la 50 demetri sub apă (în timp ce nişte Rozalii Frumoşi şi Minunaţi – nu spun cine - nu-s în stare să facă o autostradă); tot ei au ajutat la înălţarea Turnurilor Petronas, cele mai înalte clădiri din lume până în 2004. S-a lucrat la zeci şi sute de metri înălţime, s-a lucrat cu utilaje de sute de tone...însă nu am auzit de victime. Şi specialiştii autohtoni asudă sânge şi se câcâie la un nenorocit de pasaj, pod sau un spârcăici de şosea cu gard pe mijloc????? Şi asta ar fi cum ar mai fi...dar nenorocirea este că la asemenea joacă idioată, mor şi oameni (cam des, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine)!
Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?
P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci
Oricum am lua-o, oricum am întoarce-o, prostia ucide. Deci, unii se tăvălesc în chinuri...păcat doar că nu sunt cei care trebuie. Dar, cum spunea cineva mai bătrân, “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”.
Nu este minunată ţara în care, din păcate, trăim (şi muncim murind/murim muncind)?
P.S.: Aştept cu nerăbdare să se împlinească şi chestia aia cu “picatul banilor din cer”, sau cu crescutul lor prin copaci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu