Motto:
“Dragostea este când două salive se întâlnesc”
[Emil Cioran]
Vechii greci credeau că la Începuturile Lumii, pe pământ trăiau fiinţele perfecte, duale (bărbatul şi femeia uniţi întrup, cuget şi-n simţiri), androgine. Zeii însă, geloşi pe desăvârşirea supuşlor şi temători de puterea lor imensă, i-au despărţit, cu unica şansă de a reface sublimul de odinioară cu ajutorul Erosului. Şi de atunci, oamenii umblă ca nişte bezmetici, în căutarea jumătăţii pierdute.
Vă povesteam despre mica mea excursie de studii...care, ca orice Drum Spre Cunoaştere, a atacat mai multe planuri; unul profan, al nimicniciilor concretului şi unul sacru, ireal, abstract. Experienţele trăite în primul caz le-am descris într-o postare anterioară, aşa că acum îl voi schiţa pe cel de-al doilea: O dimensiune a sentimentelor profunde, vârtoşe şi răzbelite, un spaţiu al ideilor, o lume a luminii şi a dragostei...Acea zăbăloasă slăbănoagă şi hădă, care bate la porţile sufletului şi intră pe uşa din dos, neştiută de nimeni.
Încă din momentul în care am urcat în căruţa cu vagoane, Iubirea m-a lovit drept în plex, cu o forţă uluitor de nimicitoare (tocmai româneii să facă de râs tagma latin-lovărilor?). Deşi era cald, aglomeraţie şi o atmosferă de apăsare sacadantă, 2 îndrăgostiţi beton de lăţoşi şi împuţit de rafinat parfumaţi se lingeau de zor (probabil pe răni; am învăţat eu când eram mic – acum vreo 3 eternităţi – că animalele aşa îşi alină traumele survenite mecanic); nimeni şi nimic nu mai exista în jur...pentru că ei urcau pe Scara Rulantă şi Divină a Iubirii, erau nişte vaşnici exploratori porniţi în căutarea extazului tantric al unirii Yin-ului şi Yang-ului. Mi se cam întorcea mie stomacul pe dos (probabil nu îmi priise vreun plastic ce tocmai îl ingurgitasem), dar...eram (încercam să fiu) fericit pentru că aveam şansa unică în viaţă (de care mă plictisisem până-n gât de câte ori am observat-o pe la colţurile pipăitoare şi întunecate ale uliţelor autohtone) să asist la Scoborârea Adevăratei Drăgoşti prin noi, netrebnicii muritori.
Toate bune şi frumoase...cred. Până când, după vreo câteva milenii, când tocmai ce am ajuns în Punctul Z (nu G) al Coborârii...şi străluminarea Linguşelii libidinoase m-a lovit din nou (de data aceasta în moalele capului). Nu ştiam dacă să râd (pentru că s-a terminat calvarul zdrăngănelii sacadate, pentru că s-a sfârşit cu Drumul Oaselor) sau să plâng (de fericire bineînţeles, pentru că Iubirea mi se înfăţişează din nou).
Apoi, la o plimbare prin oraş, alte şi alte şi alte şi alte şi alte Iubiri. Prin aer zbârnâia numai arculeţul nărăvaş al bebeluşului în scutec, iar printre clădirile încinse se vedeau efectele. Băi...să-mi trag palme! Da’ nu e cam deasă Iubirea asta? Până şi o urticarie te ia, te jughineşte puţin şi apoi te mai lasă...dar Dragostea te ia, te lasa; te ia, te lasă; te ia, te lasă; te ia, te lasă; te ia, te lasă; FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR!!!! Exact ca un Hopa-Mitică, care revine mereu la acelaşi punc fix al originii.
Şi mai drăguţă a fost însă o discuţie total divergentă cu...cineva, pe această temă. Încerca să mă convingă că eu sunt aşa de neîncrezător pentru că nu am cunoscut Miracolul Iubirii până acum. Sunt prea rece, prea brutal, prea insensibil ca să mă las manipulat de legănătura dulce a valului al Amorului.
Şi eu am zis:
“Ce să facă? Să mă manipuleze pe mine iubirea? Păi pe mine nu mă manipulează nimeni…”
Tu, copilă! Iubirea nu manipulează, ci întregeşte; Iubirea nu seduce, nu şocheză. Ea doar naşte fericirea . Apare atunci când este timpul ei şi o singură dată în viaţă. Ea nu ţine cont de câte mii de hectolitri de gel ai în plete, de maşina cuceritor-de-fitzoasă pe care o conduci, de lungimea, lăţimea sau grosimea pixului (cu care ai semnat cecoiu’ baştan la restaurant, desigur) - cel puţin teoretic…. Eu cred în Iubire. Doar că nu cred deloc (sunt total dezgustat chiar) în molfăiela aia lâncedă de cuvinte, pe care o execută toţi sexperţii-casanovi şi toate curvele-minunat-de-dive prin şanţuri, cu o plăcere dementă. Mi-e scârbă de “te iubescurile” aruncate aiurea şi peste tot, mi-e silă de linguşeala aia libidinoasă şi cârpa aia mizeră în care se transformă oamenii atinşi de vârful lu' aripa de dragoste. Dacă iubeşti, nu eşti nici geniu, nici fotomodel/eală, nici Heracles sau vreun Superman care sparge munţii în pumn, nic culegător/toare de stele, nici măcar Spătîn/ă Al/A Vieţii sau mai ştiu eu ce alte căcaturi din astea, uzitate până la paroxism. Eu cred că dacă iubeşti, rămâi aceiaşi persoană, cu aceleaşi calităţi şi mai ales cu aceleaşi defecte. Diferă doar plaja de percepţie, modul în care se oglidesc ele pentru persoana iubită.
IUBIRE şi îndrăgosteala zilnică….COMPLIMENT şi pupincurism libidinous atroce….SĂRUT şi lingerea la secundă…SENTIMENTE şi fluide organice…SACRU ŞI PROFAN….
Cu iluzia optică de materie cenuşie din dotare, eu tot sesizez diferenţa dintre termeni.
P.S.: Ce se întâmplă dacă Zeus Cel Perfid La Corason ţi-a aruncat jumătatea tocmai prin Filipine, Mongolia sau Siberia, iar tu ai viza de flotant la Românica noastră glorioasă şi nu poţi pleca în căutarea sufletului pereche? Încerci alte drăgoşti virgine (adică neprihănite) sau încercate de alţii în trecut? Îţi aştepţi Obştescul Sfârşit, amăgindu-te cu o iluzie?
Pentru că aici nu se petrece totul într-o carte, nu există nici un Adam care să îşi încrucişeze existenţa cu o Evă sortită de la începuturi...
P.S. 2: Este prea utopic şi prea copilăresc ceea ce cred, nu? Până la urmă, totul este o târfoceală în care contează doar căţeleala, stadiul de erecţie al portofelului şi gradul de satisfacere al consumatorului (a.k.a. calitatea)
Şi totuşi, nu vreau să fiu "cu restul turmei", sau "în rându' lumii"....EU VREAU SĂ FIU ÎN RÂNDUL MEU!
* Ciocoi imbecil cu burtoacă, stăpânitor peste o grămadă de terenuri şi proprietăţi imobiliare.
** Vacă celulitoasă cu aere de eu-genie, Divă din Născare, aerată la neuron şi cu nasul printre nori.Şi foarte, foarte, foarte...infinit de sexy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu