De curând, am fost nevoit să fac o descriere succinctă a dragii noastre ţărişoare, pentru cineva care nu este de aici. Să fac un tablou reprezentativ, o sumă a tuturor lucrurilor mai evidente care ne-ar putea reprezenta…şi în minte îmi veneau doar tunuri imobiliare, cocalari băloşi în “litere şi cifre” de fitze, fătuci despuiate şi obsedate de diferite pagini ale revistelor (gata) colorate, munţii de gunoaie dintre blocurile paraginite, “şmecherii” de cartier cu pantaloni rupţi în genunchi şi turul în faţă, prostul gust afişat ca o virtute şi seminţele (dimpreună cu înjurăturile şi scaunele rupte) de pe stadioane…Dar prezentarea cocinii de zi cu zi nu era unul din obiectivele mele; aşa că am început să caut în altă parte…iar NATURA a fost singurul răspuns logic (staţi liniştiţi, că nu lucrez sub acoperire pe U(n)drea sau altcineva). Şi sincer, am rămas uimit de ceea ce am găsit, chiar dacă unele lucruri le ştiam (şi doar le-am dat uitării). Avem o ţară minunată, cu munţi care îţi taie răsuflarea prin frumuseţea lor, ape “frumos curgătoare ” şi limpezi “ca cristalul” (doar acolo unde românaşul nu a putut urca cu maşina pentru un grătărel tradiţional), castele semeţe ascunse de codri întunecaţi şi misterioşi, mânăstiri vechi de sute de ani, dar care se înalţă mândre printre coline…Avem o ţară minunată, grandioasă, dar care din păcate, ESTE LOCUITĂ!
Nu trăim într-un stat de drept (mai degrabă într-unul “de strâmb”); nu avem o democraţie reală; nu dormim liniştiţi, pentru că justiţia veghează pentru noi, iar băncile ne fabrică milioane; economia nu duduie “din greu”; Maica Patrie nu mai este “Grânarul Europei”; ştabii de succes nu au tone de bănet din muncă onestă; cinstea şi corectitudinea sunt de mult doar nişte cuvinte uitate; talentul, determinarea, voinţa…şi toate conceptele de genul acesta cu care am fost “aburiţi” de mici, nu contează (doar dacă ai un minim de P.C.R. – Pile, Cunoştinţe, Relaţii); entuziasmul este pentru proşti sau pentru idealişti, care încă nu şi-au dat seama pe ce lume trăiesc; sistemul sanitar nu ne protejează de boli (mai degrabă sare şi el cu o mânuţă de ajutor); învăţământul nu ne face specialişti pentru viitorul luminos care se scălâmbă la noi de după colţul dărâmat al blocului; nu există “instituţiile statului”; nu există stat..
Românica (din punct de vedere al mentalităţii “băştinaşilor”) este “ceva” situat pe altă planetă, într-o dimensiune anormală în centrul unei găuri neagre…plină de găozari caraghioşi, păsărici sprijinitoare de diferite rămurele (mai semeţe sau mai blege) şi dilimaci distrugători de parcuri şi păduri spre o construire glorioasă a unor viloace şi mai glorioase…Este o locul unde poţi face ce vrei, numa’ să n-alegi (dacă stai prea mult pe gânduri, rişti să ţi se construiască urgent un pălăţel drăguţ şi cochet, la 2 m. sub pământ), Raiul unde s-a încheiat cu surle şi trâmbiţe Alianţa D.A. [Dobitoci (de) Aburit]...Nimic nu are rost, nimic nu are logică. “Mogulii este răi”, şi se reped ca nişte ulii asupra micuţelor domnişoare de succes, presa este spălătoria de lenjerie intimă a “Cuceritorilor” posesori de “maşinule” puternice şi a “tutelor independente”, dornice de a fi întreţinute de ditamai afaceristul rafinat (înalt, drăgut, cu simţul umorului, sincer şi romantic), “cu bancnota-n vârf de i-phone”; guvernacii imbecili şi demagogi îşi dăruiesc cu fală ouă unii altora; “prostimea de rând” strange cureaua…o strânge până îi iese ochii (şi încă puţin mai mult), pentru că oricum, “afânaţilor” cu creier “copăcit” li se-nbrăhăne de “amănuntul” acesta. Nimic nu este mai important decât să dai cu ştampila pe nişte graşi, care nu fac nimic! Promit că va fi bine, şi dintr-un anumit punct de vedere se ţin de cuvânt, pentru că…LOR le este bine! Ştampilăii care i-au votat poa’ să crape...(şi de preferinţă să învieze la următoarele alegeri, ca să se exercite în dreptul lor de cetăţeni liberi)
Citisem undeva acum ceva vreme că noi, fiecare individ în parte, suntem de fapt cei vinovaţi pentru starea deplorabilă în care ne aflăm. Şi într-un fel, aşa este; dar rahatul ăsta nu va va deveni un trandafir sau un crin imperial dacă, de mâine, încep eu să “pun botul” la toate vrăjelile care mi se servesc, dacă eu încep so văd păsărele roz la fiecare colţ de stradă, încep să cred şi să sper…Să sper în ce? Că va veni un Salvator, care (poate de data aceasta) chiar va face ceva bun? Că se va schimba totul şi vom îngâna cântece de îngropăciune pentru nesimţirea, îndobitocirea, prostia, golănismul şi hoţia care joacă “pititea” pe lângă noi? Da…ce să spun…”Trăindo sperando, murindo cacando…”.
Reconstrucţia, Renaşterea asta (ca Phoenix-ul din cenuşă), este o “muncă de echipă” la care trebuie să “punem cu toţii umărul”. Dar nenorocirea este că exact aceia care au mai multă putere de convingere şi care chiar ar putea schimba ceva, îşi vor luxa “ca prin minune” humerus-ul şi se vor retrage! Pentru că dacă nu ar face aşa…ar fi ceva cam cum făceam în grădiniţă: “Ia-te de urechi şi dă-ţi două palme!”; doar că nu ai să vezi nici un “rotunjor” cu bujori lâncezi în obraji, că îşi va da şuturi în mult iubitu-i poponeţ de bunăvoie…că va renunţa voluntar la ciolanul pe care l-a ros până a rămas ştirb! Doar s-a inventat proteza…
Japonia a devenit prima putere tehnologică a lumii, după ce a fost devastată de două bombe atomice! O mână de oameni, care stau claie peste grămadă, pe patru insule devastate de cutremure; Arabia este o ţară deşertică, la care vin turişti “gârlă”! Germania şi-a furat-o (destul de rău) în două războaie mondiale, şi uite unde a ajuns! Şi noi….parcă naţiunea asta este un imens camion condus de un şofer beat, care ba adoarme puţin şi intră în gard, ba îl apucă cheful de dansat la volan, iar autovehiculul merge pe tranşeea de drum ca pipi-ul de bou ameţit …
O floare minunată, păngărită şi devorată încet, de nişte gândaci împuţiţi…
M-am săturat! Mi-e scârbă de ei…Mi-e silă de societatea asta hapsână şi avidă de bani, ipocrită şi putredă!
Nu trăim într-un stat de drept (mai degrabă într-unul “de strâmb”); nu avem o democraţie reală; nu dormim liniştiţi, pentru că justiţia veghează pentru noi, iar băncile ne fabrică milioane; economia nu duduie “din greu”; Maica Patrie nu mai este “Grânarul Europei”; ştabii de succes nu au tone de bănet din muncă onestă; cinstea şi corectitudinea sunt de mult doar nişte cuvinte uitate; talentul, determinarea, voinţa…şi toate conceptele de genul acesta cu care am fost “aburiţi” de mici, nu contează (doar dacă ai un minim de P.C.R. – Pile, Cunoştinţe, Relaţii); entuziasmul este pentru proşti sau pentru idealişti, care încă nu şi-au dat seama pe ce lume trăiesc; sistemul sanitar nu ne protejează de boli (mai degrabă sare şi el cu o mânuţă de ajutor); învăţământul nu ne face specialişti pentru viitorul luminos care se scălâmbă la noi de după colţul dărâmat al blocului; nu există “instituţiile statului”; nu există stat..
Românica (din punct de vedere al mentalităţii “băştinaşilor”) este “ceva” situat pe altă planetă, într-o dimensiune anormală în centrul unei găuri neagre…plină de găozari caraghioşi, păsărici sprijinitoare de diferite rămurele (mai semeţe sau mai blege) şi dilimaci distrugători de parcuri şi păduri spre o construire glorioasă a unor viloace şi mai glorioase…Este o locul unde poţi face ce vrei, numa’ să n-alegi (dacă stai prea mult pe gânduri, rişti să ţi se construiască urgent un pălăţel drăguţ şi cochet, la 2 m. sub pământ), Raiul unde s-a încheiat cu surle şi trâmbiţe Alianţa D.A. [Dobitoci (de) Aburit]...Nimic nu are rost, nimic nu are logică. “Mogulii este răi”, şi se reped ca nişte ulii asupra micuţelor domnişoare de succes, presa este spălătoria de lenjerie intimă a “Cuceritorilor” posesori de “maşinule” puternice şi a “tutelor independente”, dornice de a fi întreţinute de ditamai afaceristul rafinat (înalt, drăgut, cu simţul umorului, sincer şi romantic), “cu bancnota-n vârf de i-phone”; guvernacii imbecili şi demagogi îşi dăruiesc cu fală ouă unii altora; “prostimea de rând” strange cureaua…o strânge până îi iese ochii (şi încă puţin mai mult), pentru că oricum, “afânaţilor” cu creier “copăcit” li se-nbrăhăne de “amănuntul” acesta. Nimic nu este mai important decât să dai cu ştampila pe nişte graşi, care nu fac nimic! Promit că va fi bine, şi dintr-un anumit punct de vedere se ţin de cuvânt, pentru că…LOR le este bine! Ştampilăii care i-au votat poa’ să crape...(şi de preferinţă să învieze la următoarele alegeri, ca să se exercite în dreptul lor de cetăţeni liberi)
Citisem undeva acum ceva vreme că noi, fiecare individ în parte, suntem de fapt cei vinovaţi pentru starea deplorabilă în care ne aflăm. Şi într-un fel, aşa este; dar rahatul ăsta nu va va deveni un trandafir sau un crin imperial dacă, de mâine, încep eu să “pun botul” la toate vrăjelile care mi se servesc, dacă eu încep so văd păsărele roz la fiecare colţ de stradă, încep să cred şi să sper…Să sper în ce? Că va veni un Salvator, care (poate de data aceasta) chiar va face ceva bun? Că se va schimba totul şi vom îngâna cântece de îngropăciune pentru nesimţirea, îndobitocirea, prostia, golănismul şi hoţia care joacă “pititea” pe lângă noi? Da…ce să spun…”Trăindo sperando, murindo cacando…”.
Reconstrucţia, Renaşterea asta (ca Phoenix-ul din cenuşă), este o “muncă de echipă” la care trebuie să “punem cu toţii umărul”. Dar nenorocirea este că exact aceia care au mai multă putere de convingere şi care chiar ar putea schimba ceva, îşi vor luxa “ca prin minune” humerus-ul şi se vor retrage! Pentru că dacă nu ar face aşa…ar fi ceva cam cum făceam în grădiniţă: “Ia-te de urechi şi dă-ţi două palme!”; doar că nu ai să vezi nici un “rotunjor” cu bujori lâncezi în obraji, că îşi va da şuturi în mult iubitu-i poponeţ de bunăvoie…că va renunţa voluntar la ciolanul pe care l-a ros până a rămas ştirb! Doar s-a inventat proteza…
Japonia a devenit prima putere tehnologică a lumii, după ce a fost devastată de două bombe atomice! O mână de oameni, care stau claie peste grămadă, pe patru insule devastate de cutremure; Arabia este o ţară deşertică, la care vin turişti “gârlă”! Germania şi-a furat-o (destul de rău) în două războaie mondiale, şi uite unde a ajuns! Şi noi….parcă naţiunea asta este un imens camion condus de un şofer beat, care ba adoarme puţin şi intră în gard, ba îl apucă cheful de dansat la volan, iar autovehiculul merge pe tranşeea de drum ca pipi-ul de bou ameţit …
O floare minunată, păngărită şi devorată încet, de nişte gândaci împuţiţi…
M-am săturat! Mi-e scârbă de ei…Mi-e silă de societatea asta hapsână şi avidă de bani, ipocrită şi putredă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu