duminică, 29 martie 2009

Fotbalagistul Manelist II - Cronica unei naţiuni


Se pare că bikineii coloraţi ai fătucelor “sexoase” şi nurii pitzipoancelor “mult prea gingaşe şi seducătoare” pentru lumea în care îşi duc existenţa zilnică nu au fost de ajuns ca să scoată “fotbalul” românesc din mocirlă…nici cântecele gângurite cu patimă la fiecare colţ de stradă, şi nici măcar, nici măcar speranţele!…Cum spun deontologii drept consolare în ultimul timp: “Se pare că Dumnezeu nu a fost român astă seară…” (adică aseară).
Româneii noştri au jucat cum au ştiut ei mai bine: dezechilibrat, fără tactică, fără logică, anemic. Pasele căutau cu încăpăţânare “no man’s land-ul” stadionului constănţean, şuturile pe poartă erau absolute minunate (dacă se juca rugby). Terenul era excelent pentru sârbi, dar mult prea tare pentru noi; mingea noastră era ori prea moale, ori prea umflată şi nu puteam juca un fotbal de calitate…însă uitam că acelaşi balon îl au şi adversarii.
“Meciul unei naţiuni”…o “calicatură” hilară, o nebuneală care ne reprezintă cu succes…O naţiune fără valori şi direcţie; o naţiune disperată şi abramburită, plină de mimi şi de manele care tâmpesc şi bruma de materie cenuşie ce mai băntuie izolat pe plaiurile ţărişoarei noastre. Ceva atipic care “trăieşte” împotriva tuturor legilor firii, un cazan al frustrărilor amestecate cu tone de speranţe (deşarte). O naţiune agonizantă…a avioanelor pline cu bani, a prinţişorilor cu tupeu, invidiaţi de şleahta numeroasă a duşmanilor şi a pipiţelor (fără număr, fără număr, fără număr) şmecherite şi pline de talent. Valoarea se câştigă văitîndu-ţi tonele de valută ce te împresoară din toate părţile, snobismul şi meltenismul au devenit modul principal de viaţă…Cam asta este naţiunea noastră, iar meciul de aseară a reflectat cu acurateţe “bogăţiile” pe care le promovăm.
Ştiam că nu merităm să ne calificăm, că nu merităm să intrăm “în lumea bună” a fotbalului mondial. Ştiam că vom pierde, însă aveam o mică speranţă că vom reuşi “să scoatem” măcar un egal. Trebuie să privim însă şi partea luminoasă a lucrurilor: se pare că unghiuliţele noastre vor rămâne la locul lor, şi nu le vom mai smulge de nerăbdare până miercuri, 1 aprilie…Atunci va fi “Ziua Păcălelilor”, deci “tricolorii” vor avea o scuză (fundamentală) pentru păcăleala de joc de care vor da dovadă.
Şi cu toate acestea, avem câţiva jucători buni (de fapt, în România toată lumea este un jucător clasa întâi, începând de la preşedinte). Dar eu vorbesc acum de (adevăraţi) fotbalişti…Ciudat este că în colectivul echipei, nu mai dau randamentul scontat. Sunt (foarte) buni luaţi separat, dar nu şi când îi pui unul lângă celălalt. Şi mai ales, nu când îi pui să joace fotbal în Românica. Şi îi admir că au avut puterea (să încerce) să demonstreze că “se poate”. Deşi eram conduşi la pauză cu 2-0, au avut puterea să lupte în continuare, să spere, deşi ştiau că se confruntă cu ceva mult mai puternic şi mai organizat.
Una peste alta….a fost un meci de cacao (nici măcar cu lapte sau cu puţin zahăr) care ar trebui să ne înveţe că este bine să sperăm, dar doar atunci când speranţele se sprijină pe nişte fapte adevărate. Nu inventate, nu dintr-un trecut îndepărtat…Fotbalul ar trebui să fie un spo modalitate de a ne petrece plăcut timpul, nu o ocazie să ne fălim cu armele din buzunar sau o oportunitate pentru ca huliganismul să intre în vieţile noastre.

Mai avem mult de învăţat….

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu