Cu toţii ştim ce este acela un covrig. În drum spre lucru, în drum spre şcoală, în excursii sau pur şi simplu doar pentru că simţim nevoia să facem ceva cu gura (adică SĂ RONŢĂIM. NU vă gândiţi la prostii), cu toţii am mâncat măcar o dată în viaţă un covrig. Mic sau mare, gros sau subţire, crocant sau fiert, împletit sau nu, simplu, cu mac sau cu susan, cu toţii am mâncat măcar o dată în viaţă un covrig. Unii spun “că covrigii este alimentul săracului”…Nu este adevărat! Repet: NU-ESTE-ADEVĂRAT!!! Indiferent dacă eşti bogat sau sărac, dacă în garaj ai ultimul tip de Aston Martin sau primul (şi singurul) tip de Trabant, dacă stai într-o vilă cu 50 de camere şi piscină în curtea din spate sau într-o cutie găurită de carton pe uliţa cimitirului, ai mâncat în viaţa asta a ta, măcar o dată, măcar un covrig…Iubim atât de mult covrigii încât avem şi un loc special în frumoasa noastră cultură, dedicat doar lor: “Umblă câinii cu covrigi în coadă”. Aşa spune prea-mărita noastră înţelepciune.…Da’ de ce nu umblă cu gogoşi în coadă? De ce nu umblă cu pizza, tarte, biscuiţi, pişcoturi, fripturi (ca să le rămână şi lor oasele), muşchi file sau icre negre? Pentru că nu au gaură? Vedeţi cât de importantă este o gaură? Ceva abstract, care nu reprezintă nimic...Fără gaură (gaura de la covrig) nu ar fi existat zicala românească. Nu ar fi existat pretextul pentru a ne etala cultura milenară. Nu ar fi existat covrigul. Nu am fi existat noi.
Covrigul este simbolul nostru naţional...Francezii au Turnul Eiffel. Americanii au Statuia Libertăţii. Canadienii au Frunza de Arţar. Noi avem Covrigul, dimpreună cu gaura lui. Atunci de ce ”ăia” au spus new-york-ezilor că simbolul reprezentativ pentru noi este un ponei roz cu zvastică pe coapsă şi os băgat (deloc întâmplător) în părţile mai ruşinoase ale trupului? Ei sunt rozalii graşi şi umflaţi, fericiţi şi fără griji? Zvastica este viaţa asta grea şi amărâtă (amplasată mai spre spate, mai aproape de noi) iar noi suntem osul?
Ceea ce nu a observat nimeni niciodată este altceva: TOTUL ESTE UN COVRIG! Nu râdeţi aşa, că o să vă explic imediat. Apoi o sa râd eu, pentru că îmi daţi dreptate....
VIAŢA ESTE UN COVRIG. (Acum o să intru puţin în ezoteric). Este ceva continuu şi neîntrerupt, care curge ca un râu nestăvilit la vale...Diferitele seminţe de susan (Noi) încearcă din toate puterile să îi umple golul central (Moartea) însă oricât s-ar strădui, sunt prea mici, prea infime ca să poată face ceva. Sunt prea nesemnificative...Desigur: pentru unii viaţa este covrigul acela împletit, uns cu zahăr sau dulceaţă, aburind şi îmbietor...pentru unii este doar un cerc de cocă fiartă...însă oricum ar fi, este prezentă ÎNTOTDEAUNA şi gaura. Orice am face, oricât ne-am chinui, nimicul din mijloc nu îl putem nega. El există, chiar dacă nu vrem să îl vedem. Chiar dacă purtăm ochelari de soare sau de vedere.
ROMÂNIA ESTE UN COVRIG. Este o ţară binecuvîntată, un amfiteatru al tuturor bogăţiilor. Avem peisaje naturale care te lasă cu gura căscată ”ca la dentist”, cu fluvii de gunoaie, P.E.T-uri de bere şi pachete de ţigări. Avem unicitatea Deltei, cu tot cu milioanele de ţânţari care te sug cu plăcere şi te gonesc de pe teritoriul lor. Avem pajişti întinse şi mănoase, împănate din loc în loc cu parfumatele bălegi bovine, ovine sau cabaline (uneori chiar umane). Avem munţi semeţi străbătuţi de şosele neprotejate de parapeţi, care te ”invită” să cunoşti mai îndeaproape abisul ce se cască în stânga sau în dreapta ta. Avem căi ferate ce lucesc romantic în soarele dimineţii, cărora le mai lipseşte ici-colo, pe la vreo îmbinare, câte un şurub inofensiv sau un prezon şmecher care părăseşte ca prin farmec ”locul de domiciliu”...Covrigul şi gaura lui. Comorile pe care le avem şi ne batem joc de ele, cu nesimţire crasă. Ambrozia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar pe care nu ne-o îndeasă şi în gură.
LUMEA ÎNTREAGĂ ESTE UN COVRIG. Iar România este gaura lui. Locul de baştină al ipocriziei, prostiei, imbecilităţii, nesimţirii, snobismului. Locul unde unii au cât pentru 30 de generaţii şi unii abia îşi pot cumpăra pâinea cea de toate zilele. Ţara bolizilor de curse care din păcate nu au fost construiţi să planeze pe deasupra hârtoapelor autohtone. Locul unde se nasc miliardarii doar dintr-o semnătură nevinovată a pixului. Ţara în care spiritul civic şi altruismul îţi asigură o căsuţă frumoasă, la 2 metri sub pământ. Unde eşti olimpic internaţional şi primeşti o diplomă de merit. Locul unde mori pentru că nu ai nimic să îi bagi în buzunar lu’ cutare sau cutare. Locul în care şmecheria, prostia şi cretinismul sunt slăvite cu adoraţia unui beţiv pentru sticla lui.
INIMA MEA ESTE UN COVRIG....Odată, în tinereţe, era plină de idealuri şi de vise. Plină de încredere şi de veselie, nerăbdătoare să guste din plăcerile vieţii. Însă dragostea, în loc să se aşeze cuminte acolo şi să o completeze, a răscolit-o fără milă cu buldozerul, a bombardat-o cu proiectile atomice. Idealurile au fost năruite ca un castel de cărţi în furtună. Plăcerile s-au transformat în lupta pentru existenţa zilnică. Veselia s-a preschimbat în grija apăsătoare pentru viitor. Încrederea a devenit frustrare. Dragostea s-a transformat în dezamăgire. Un pustiu întunecat, dezolant şi părăsit, cu un înveliş subţire şi gelatinos de aluat, care fierbe la foc mic (în ritmul ăsta o să iasă un ceva opărit, nu fiert). Un covrig, al cărui gaură se măreşte încet, dar sigur.
Totul este un covrig cu gaură. Sau doar o gaură?
Covrigul este simbolul nostru naţional...Francezii au Turnul Eiffel. Americanii au Statuia Libertăţii. Canadienii au Frunza de Arţar. Noi avem Covrigul, dimpreună cu gaura lui. Atunci de ce ”ăia” au spus new-york-ezilor că simbolul reprezentativ pentru noi este un ponei roz cu zvastică pe coapsă şi os băgat (deloc întâmplător) în părţile mai ruşinoase ale trupului? Ei sunt rozalii graşi şi umflaţi, fericiţi şi fără griji? Zvastica este viaţa asta grea şi amărâtă (amplasată mai spre spate, mai aproape de noi) iar noi suntem osul?
Ceea ce nu a observat nimeni niciodată este altceva: TOTUL ESTE UN COVRIG! Nu râdeţi aşa, că o să vă explic imediat. Apoi o sa râd eu, pentru că îmi daţi dreptate....
VIAŢA ESTE UN COVRIG. (Acum o să intru puţin în ezoteric). Este ceva continuu şi neîntrerupt, care curge ca un râu nestăvilit la vale...Diferitele seminţe de susan (Noi) încearcă din toate puterile să îi umple golul central (Moartea) însă oricât s-ar strădui, sunt prea mici, prea infime ca să poată face ceva. Sunt prea nesemnificative...Desigur: pentru unii viaţa este covrigul acela împletit, uns cu zahăr sau dulceaţă, aburind şi îmbietor...pentru unii este doar un cerc de cocă fiartă...însă oricum ar fi, este prezentă ÎNTOTDEAUNA şi gaura. Orice am face, oricât ne-am chinui, nimicul din mijloc nu îl putem nega. El există, chiar dacă nu vrem să îl vedem. Chiar dacă purtăm ochelari de soare sau de vedere.
ROMÂNIA ESTE UN COVRIG. Este o ţară binecuvîntată, un amfiteatru al tuturor bogăţiilor. Avem peisaje naturale care te lasă cu gura căscată ”ca la dentist”, cu fluvii de gunoaie, P.E.T-uri de bere şi pachete de ţigări. Avem unicitatea Deltei, cu tot cu milioanele de ţânţari care te sug cu plăcere şi te gonesc de pe teritoriul lor. Avem pajişti întinse şi mănoase, împănate din loc în loc cu parfumatele bălegi bovine, ovine sau cabaline (uneori chiar umane). Avem munţi semeţi străbătuţi de şosele neprotejate de parapeţi, care te ”invită” să cunoşti mai îndeaproape abisul ce se cască în stânga sau în dreapta ta. Avem căi ferate ce lucesc romantic în soarele dimineţii, cărora le mai lipseşte ici-colo, pe la vreo îmbinare, câte un şurub inofensiv sau un prezon şmecher care părăseşte ca prin farmec ”locul de domiciliu”...Covrigul şi gaura lui. Comorile pe care le avem şi ne batem joc de ele, cu nesimţire crasă. Ambrozia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar pe care nu ne-o îndeasă şi în gură.
LUMEA ÎNTREAGĂ ESTE UN COVRIG. Iar România este gaura lui. Locul de baştină al ipocriziei, prostiei, imbecilităţii, nesimţirii, snobismului. Locul unde unii au cât pentru 30 de generaţii şi unii abia îşi pot cumpăra pâinea cea de toate zilele. Ţara bolizilor de curse care din păcate nu au fost construiţi să planeze pe deasupra hârtoapelor autohtone. Locul unde se nasc miliardarii doar dintr-o semnătură nevinovată a pixului. Ţara în care spiritul civic şi altruismul îţi asigură o căsuţă frumoasă, la 2 metri sub pământ. Unde eşti olimpic internaţional şi primeşti o diplomă de merit. Locul unde mori pentru că nu ai nimic să îi bagi în buzunar lu’ cutare sau cutare. Locul în care şmecheria, prostia şi cretinismul sunt slăvite cu adoraţia unui beţiv pentru sticla lui.
INIMA MEA ESTE UN COVRIG....Odată, în tinereţe, era plină de idealuri şi de vise. Plină de încredere şi de veselie, nerăbdătoare să guste din plăcerile vieţii. Însă dragostea, în loc să se aşeze cuminte acolo şi să o completeze, a răscolit-o fără milă cu buldozerul, a bombardat-o cu proiectile atomice. Idealurile au fost năruite ca un castel de cărţi în furtună. Plăcerile s-au transformat în lupta pentru existenţa zilnică. Veselia s-a preschimbat în grija apăsătoare pentru viitor. Încrederea a devenit frustrare. Dragostea s-a transformat în dezamăgire. Un pustiu întunecat, dezolant şi părăsit, cu un înveliş subţire şi gelatinos de aluat, care fierbe la foc mic (în ritmul ăsta o să iasă un ceva opărit, nu fiert). Un covrig, al cărui gaură se măreşte încet, dar sigur.
Totul este un covrig cu gaură. Sau doar o gaură?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu